Un loc pentru sufletul meu

Un loc pentru sufletul meu…sufletul meu nu are un singur loc, sufletul meu lasă o bucată din el în fiecare oraș pe care îl vizitează, fiecare parc cu flori ce-i colorează zâmbetul și fiecare stradă care îi poartă pașii. Sufletul meu e încâlcit precum străzile pe care picioarele lui obosite încă se chinuiesc să pășească fără să pară că e trist, că are lacrimi în ochi sau pur și simplu vrea să renunțe și să meargă acasă.

Am fost adoptată, de București. M-a primit în inima lui gri și rece, plină de fum de țigară, de vânzători ambulanți și de  fantome ale fostelor lui iubiri care încă îl bântuie, iubiri care vor trăi veșnic în sufletul lui, alături de a mea. La început a fost greu, nu prea ne-am înțeles pentru că îmi era teama de el, era-și este- mare și impunător, întortocheat, neînțeles și oarecum pretențios, dar cu răbdare și dragoste, am reușit să ne „conectăm” de minune și să închegăm o „relație” frumoasă și loială.

Piciorușele mele obosite s-au plimbat peste tot, de multe ori s-au rătăcit dar au ajuns întotdeauna la locul potrivit, mai devreme sau mai târziu cu 10 minute. Eu mereu alerg-după autobuz, după metrou, după iubire, iar el a fost mereu aici și m-a primit cu brațele deschise, chiar dacă am întârziat 16 ani. Ne zâmbim drăgăstos printre frunzele din parcul Cișmigiu, ne plimbăm de mână atunci când adie vântul și ne sărutăm când plouă, ne sărutăm cu pasiune pentru că ne iubim și sufletele noastre sunt unul.

Anticariatul meu preferat păstrează poveștile iubirilor pe care le-a cărat și ocrotit în atâția ani de existență, iubiri care nouă ni se par basme pentru ca astăzi totul este atât de volatil și ne scapă printre degete-dragoste, prietenie, viață…Mă fascinează descrierile despre Bucureștiul interbelic și comunist, îmi permit să „văd” cum a fost „iubitul” meu în relația cu alte timpuri-la fel de elegant, de impunător, de plin de iubire și fum de țigară. Lui i-am încredințat secretul dragostei, suferinței și visurilor mele și nu mi-e teamă că le va dezvălui, străzile nu vorbesc, deși spun atât de multe…

Articol pentru concursul aniversar organizat de Kadia.

Drumurile noastre toate

Citeam aici despre drumuri și am început să mă gândesc și eu la ale mele. Se spune că trebuie să te bucuri de călătorie fără să te gândești la destinație, să nu faci planuri, să nu te gândești la viitor prea mult și să lași viața să de ducă pe cărări nebănuite. Eu nu pot.

Am plănuit călătoria de mult timp și să abandonez totul acum ar însemna să mă abandonez pe mine, să fug de mine. Mie îmi place să îmi plănuiesc ”călătoriile„, să știu exact încotro mă îndrept. Îmi place siguranța, dar nu stabilitatea. Dacă rămân într-un loc prea mult timp încep să mă plictisesc și vrea să o iau iar la drum, să văd, să cunosc. Uneori îmi doresc atât de mult să plec iar, să încep o altă viață, să cunosc oameni noi, să mă îndrăgostesc, să am alt loc de muncă…dar nu pot să abandonez totul fără măcar să fi văzut cum este, fără să fi încercat cel puțin o dată.

Toată lumea are regrete, toți am făcut la un moment dat lucruri care acum ni se par atât de stupide și ne gândim ”Doamne, cum?„. Eu prefer să regret ce am făcut, și nu ce nu am făcut. Dacă ”drumul„ nu va fi așa cum m-am așteptat, tot voi fii mândra de mine pentru că am avut curajul să plec în ”călătorie„ și a doua oară. Prefer să știu încotro mă îndrept, viața oricum ne face surprize-plăcute sau neplăcute. Dacă sunt persoane care îndrăznesc  să o ia la drum fără să știe încotro se îndreaptă, ei bine, bravo!!, eu nu am atât de mult curaj. Călătorie plăcută!