Cum am învățat să merg pe bicicletă…de 2 ori

Azi o să vă povestesc cum am învățat eu să merg pe bicicletă de….. 2 ori :D. Am avut o copilărie tare frumoasă, undeva la țară unde pică pădurea pe tine, unde-i aerul curat și stelele strălucesc mai ceva decât becurile ecologice. Am multe povești de spus, pentru că nu am fost copil cuminte niciodată, nici acum nu sunt dealtfel. Eram mereu într-un vârf de gard sau prin copaci, precum o maimuță :D, la cules de călțunei (toporași), la poaiană după căpșuni sau în pod. Dar azi vă povestesc despre experiența mea cu mersul pe bicicletă.

Nu-mi amintesc exact câți ani aveam când am primit o bicicletă cadou, adusă din Turcia de unchiu meu, era albastră și cum nimeni nu mai avea bicicletă la vremea respectivă, toată strada a învățat să meargă cu ea. Făceam cu rândul și ne țineam unul pe altul să nu cădem cu nasul în noroi, pentru că nu aveam roți ajutătoare și drumul era destul de denivelat și plin de bolovani iar semnele „de bună purtare” pe care le am pe picioare stau mărturie faptului că am reușit, am căzut dar m-am ridicat de fiecare dată hotărâtă să o iau de la capăt. Îmi amintesc perfect că era o zi de duminică, era primăvară, soare și mama făcea cozonac cu brânză și ne-a chemat să îl mâncăm cald, niciodată nu a avut un gust mai bun ca atunci, gustul victoriei. De sărbători mereu o pun pe mama să-mi facă un cozonac cu brânză, special pentru mine.

Odată cu mine a primit și sora mea o bicicletă, una mare și neagră. Puștanii au învățat să meargă pe-a mea, cei de-o vârstă cu ea au luat bicicleta mare pentru a învăța să meargă și pentru a scăpa de noi :D, care eram mereu după ei. Toate bune și frumoase, am crescut mari și sănătoși dar acum, na, nu mai poți merge pe o bicicletă de copil mic. Ce faci? O iei pe cea mare, cu toate că nu poți sta pe șa și pedala în același timp..Mboon, până aici totul merge conform planului, dar cum faci să mergi pe ea, ca îți e frică? Și uite așa, eu am învățat să merg pe bicicletă încă o dată, pe cea mică și pe cea mare, ajutată de un coleg de școala, eu țipam la el să mă țină și el alerga pe lângă mine :D. Mă bucur că nu o să fie nevoie să învăț și a 3a oara și îmi pare rău de cei cărora le este frică să cadă, e un sentiment minunat atunci când reușești să o faci fără ajutorul nimănui. Niciodată nu e prea târziu să înveți și cum primăvara se apropie, poate că o să facem un blogmeet pe bicicletă, până la pădure…și în 4 labe înapoi :D.

 

Azi sunt melancolică

Acum un an nu aș fii spus asta, dar mi-e dor de școală. Să fie clar, de școală ca instituție și ce reprezintă ea, nu de colegi. Mi-e dor să fiu în „zona de siguranță” iar, să știu că mai am 10, 5, 2 ani până „o să cresc mare”. Când eram mică, credeam că dacă atingi o anumită vârstă, lucrurile se așează de la sine-faci facultate, practici meseria pentru care ai învățat, îți găsești un băiat frumos, te măriți, faci un copil și trăiești fericită până la adânci bătrâneți.

Acum am ajuns la o vârstă la care mă gândesc că o sa fiu fericită dacă ajung să practic meseria pentru care studiez, în țara mea. Știu că sună pesimist, dar vă rog, dacă vreunul dintre cititorii mei inventează mașina timpului, vă rog să mă duceți și pe mine cu vreo 15 ani înapoi, să-mi mai trăiesc o dată copilăria. Știu că fiecare vârstă are farmecul ei, dar aia a fost singura perioada fericită din viața mea, mă bucuram pentru o cutie de Finetti, cum mă bucur acum că a venit ziua de salariu.

Mi-e dor să fiu copil, să nu-mi pese că a venit factura la lumină, că trebuie să plătesc netul sau să-mi cumpăr haine noi. Mi-e dor să stau în mijlocul drumului cu un codru de pâine în mână, să aștept să mă cheme mama la masă și să râd, să fiu veselă fără motiv. Nu mai râd. Mi-e dor…doar atât.