Care este personajul tău prefert?

Nu’mi amintesc exact unde am citit asta, dar suna cam aşa ”A pune un iubitor de cărţi să’şi aleagă cartea preferată e ca şi cum ai pune o mamă să’şi aleagă copilul preferat” , poate că n’am formulat eu tocmai corect, dar aţi prins ideea.Dacă dintre cărţi nu putem alege, să alegem dintre personaje. M’am gândit la o mică provocare pentru bookaholicii din blogrollul meu (mwahahahahaha), vreau să’mi spuneţi care este personajul vostru preferat şi de ce. Eu încă nu ştiu, o să mă gândesc temeinic la asta şi o să vă spun, promit solemn :D.

Kadia, Andra, Anne, Liz, Vlad, Oana, O Oană, Roşcata, Cuddleweather. …inclusiv cititorii mei sunt rugaţi să lase un comentariu.

https://i0.wp.com/26.media.tumblr.com/tumblr_lpcao1uStv1r0duyxo1_500.jpg

Sophie’s choice

https://i0.wp.com/www.catchposters.com/img/p/199-254-large.jpgÎn sfârșit am terminat cartea „Sophie.s choice”. Mi-a luat foarte mult timp să o termin, într-un timp mă gândisem să o las, pentru că nu-i tocmai un roman ieftin de dragoste așa cum am crezut la început. Cartea a fost scrisă de William Styron in 1979 și este povestită de Stingo, un tânăr scriitor în devenire din sudul americii, fost soldat, care se muta la New York pentru a-și îndeplini visul.

Țin minte că atunci când eram mică am văzut un film care m-a lăsat cu o impresie puternică despre ceea ce a reprezentat al Doilea Război Mondial, Adolf Hitler și nazismul. Nu-mi amintesc despre ce era filmul exact, știu doar că acțiunea se învârtea în jurul unor procese (probabil cele de la Nürnberg), o domnișoaro blondă și un gentleman care era avocat. Ce mi-a rămas în minte foarte bine întipărit sunt niște imagini cu deținuții din lagărele de concentrare de la Auschwitz, care erau doar o mână de oase acoperite un un strat cenușiu de piele.

Styron ne prezintă povestea Sophiei, o fostă deținută a lagărului care ajunge în America la sfârșitul războiului și care își trăiește viața alături de iubitul ei, Nathan. Cei doi se împrietenesc cu Stingo, scriitorul proaspăt sosit la Palatul Trandafiriu al Yettei Zimmermann și îl fac pe acesta să se îndrăgostească de optimismul, voia bună și felul neobișnuit al lor de a fii. În timp ce parcurgem paginile, aflam adevărata poveste a frumoasei poloneze, pe care aceasta i-o relatează tânărului scriitor, despre cum și-a petrecut copilăria la Cracovia alături de familia sa, de muzică și voie buna, cum a ajuns din lagăr muncitoare în casa lui Rudolf Hoss, pe care a încercat să-l seducă, Wanda, Nathan, America, Brooklyn. Autorul lasă ce-i mai bun pentru sfârșit și știe să păstrează constant suspansul.

William Styron are un mod de a scrie diferit față de al celorlalți autori americani (citiți de mine), reușește să te facă să simți mirosuri, gusturi și diverse senzații care îți dau fiori. Povestește foarte detaliat despre gazarea evreilor, despre mirosul dulce al cărnii arse, despre senzația pe care ți-o lăsa cenușa pe buze și cruzimea soldaților SS. La un moment dat acesta  îndrăznește să compare ideologia nazistă cu o tumoare, celule ce „s-au stricat” și au reușit să omoare alte celule ce erau bune și funcționau normal. Nu am înțeles niciodată și nici nu cred că-mi va fi dat să înțeleg exact de ce obsesia pentru rasa pură, de unde atât de multă răutate și sete de sânge. Dar, întorcându-mă la carte, la final m-am făcut să plâng pentru că abia atunci mi-am dat seama de unde vine titlul, deși acesta poate avea dublă semnificație.

Filmul a fost făcut în 1982 și a câștigat 5 premii Oscar, 2 Globuri de Aur, 1 Bafta plus multe altele care nu cred că mai are rost să le menționez. Sincer, singură nu îndrăznesc să mă uit la el pentru că sunt sigură că o să plâng și nu vreau să-mi stric buna dispoziție :D. Lectură/ vizionare plăcută!

O Mărie leneșă

Nu știu sigur dacă să spun „La mulți ani” Măriilor si Marianilor, ținând cont de faptul că a fost Adormirea Maicii Domnului astăzi, pe mine oricum m-a sunat familia de la 8, mi-au cam stricat somnul J. Apreciez, evident, gestul, dar astăzi, cum nu s-a muncit, mi-am permis să stau în pat până la 12. Nu știu de ce, dar acum câțiva ani, sărbatorile erau mai interesante, aveam mai multă activitate. Nu pot decât să dau vina pe cel care a inventat internetul pentru că datorită lui, ies mai rar din casă. Blame me, dar trebuie sa termin si eu Dr. House odată și odată J + alte 3 sau 4 seriale la care am început să mă uit, o să vă povestesc despre intr-un alt articol.

Totuși, am reușit să ajung la piață astăzi, să-mi cumpăr diverse. M-am bucurat că am găsit mentă proaspătă și ieftina, aveam acasă câteva lămâi și am făcut o limonadă delicioasă. Poate ca ar fi trebuit să iau și un grapefruit, să o fac puțin colorata, sau poate puțină zmeură…yumm yumm. Dar azi nu am fost în totalitate cuminte, am făcut și o mica prostioară. Citeam de ceva vreme Tropicul Cancerului al lui Henry Miller și devenise atât de plictisitorrrrrrrr…așa că am dat la ultima pagină și am citit, omul mă plictisea, bătea câmpii rau, chiar nu ma interesa ce a facut prietenul lui cu prințesa și de ce se aruncase asta în Sena, eu am nevoie de o poveste concretă, care să-mi capteze interesul și să mă țină lipită de carte. Tropicul Cancerului a fost desemnată cea mai bună carte a anilor 30 (cred că doar în America, nu sunt sigura), dar pe mine m-a plictisit. Poate că nu sunt eu suficient de deep și nu pot întelege cartea complet…

Pe voi dacă vă plictisește o carte foarte tare de la început, primele 100 de pagini, ce faceți, citiți în continuare sau o lăsați din mână? Eu sincer, mă simt vinovată când nu termin de citit o carte 😦