Cand o sa fiu mare…

…o sa fiu asistenta. Imi amintesc perfect ca asta spuneam de fiecare data cineva ma intreba ce vreau sa fiu cand o sa fiu mare. Problema este ca atunci cand esti mic, iti este ingaduit sa fii absolut tot ce iti doresti- astronaut, asistenta, avocat, postas. Cand esti in sfarsit suficient de mare pentru a putea lua singur decizii, cineva va fii mereu acolo sa te impiedice- parintii, bunicii, prietenii.

Nu am inteles niciodata de ce intotdeauna trebuie sa fie cineva care sa te tina de picior cand vrei sa-ti iei zborul. Am foarte multi prieteni care au mers la ce facultate au vrut parintii sau  din cauza deciziei lor au inceput diverse certuri. La 5 ani ne este permis sa visam iar la 20 ni se taie aripile?

Inteleg ca parintii uneori sunt foarte protectori si isi fac griji pentru noi, dar nu ar trebui sa ne lase si pe noi sa vedem cu ce se mananca viata? Ei nu vor fi mereu langa noi si cred ca e  mai bine sa dam cu capul de sus atata timp cat inca avem un sprijin.

Parintii nu inteleg niciodata ce e “cul” :)). Si ar trebui sa ne lase sa facem lucruri “cul” pentru a ne da singuri seama ca nu e bine. Gen sa ne punem pierce sau sa ne tatuam, sa ne lasam parul lung (in cazul baietilor). Mai devreme sau mai tarziu vom realiza ca (poate) nu e bine ce am facut. Dar important e sa ne dam noi seama de lucrul asta. Cu cat ni se interzice mai mult, cu atat ne dorim mai mult. Daca guvernul ar legaliza marijuana nu ar mai fi atat de multi fumatori, dar pentru ca e interzisa fiecare vrea sa incerce pentru ca e “tare”.

Nu am fost niciodata copilul care sa faca lucruri “cul” dar exista momente in care vrei sprijinul parintilor atunci cand faci un lucru tampit. Ideea e, ca ei ar trebui sa fie primele persoane care iti sunt alaturi, indiferent de ceea ce vrei sa faci cu tine si cu viata ta. Poate gresesc, dar asa vad eu lucrurile.