Cum judecam?

Vineri seara am iesit in oras, chiar daca incepuse serios sa ploua, am zis ca putina apa la radacini nu o sa-mi faca rau, poate cu ocazia asta imi racoresc putin sufletul incins de betoanele din Bucuresti. Cum scumpului meu P. ii este teama ca ploaia il topeste, mi-am luat inima in dinti si am traversat tot centru vechi prin ploaia torentiala. Si Doamna, cat de bine a fost sa o simt pe pielea mea incinsa.

Ce-mi place cel mai mult la amicul meu este ca pune foarte multa pasiune in ceea ce face, in ceea ce crede si nimic nu ii zguduie credinta. Imi plac oamenii care cred cu tarie in ceva, si incearca catusi de putin sa schimbe lumea. Tot vineri, am cunoscut o persoana foarte interesanta, putin ciudata, care m-a pus pe ganduri. Nimic nu-i misca din loc convingerile si crede ca totul este propaganda. M-a facut sa ma intreb, atunci cand judecam (sa nu-mi spuneti ca voi nu o faceti, ca nu va cred), cum judecam omul, dupa faptele lui sau dupa credintele lui?

De-a lungul timpului m-am intalnit cu oameni ciudati, care mi-au vorbit de diverse lucruri care m-au pus pe ganduri, dar niciodata nu a contat daca persoana respectiva crede in Dumnezeu sau nu, daca este musulman sau budist, crede in ciocolata sau bere. Pentru mine conteaza cum se comporta cu mine, cum se comporta cu cei din jur si in principal faptele lui.

Un loc pentru sufletul meu

Un loc pentru sufletul meu…sufletul meu nu are un singur loc, sufletul meu lasă o bucată din el în fiecare oraș pe care îl vizitează, fiecare parc cu flori ce-i colorează zâmbetul și fiecare stradă care îi poartă pașii. Sufletul meu e încâlcit precum străzile pe care picioarele lui obosite încă se chinuiesc să pășească fără să pară că e trist, că are lacrimi în ochi sau pur și simplu vrea să renunțe și să meargă acasă.

Am fost adoptată, de București. M-a primit în inima lui gri și rece, plină de fum de țigară, de vânzători ambulanți și de  fantome ale fostelor lui iubiri care încă îl bântuie, iubiri care vor trăi veșnic în sufletul lui, alături de a mea. La început a fost greu, nu prea ne-am înțeles pentru că îmi era teama de el, era-și este- mare și impunător, întortocheat, neînțeles și oarecum pretențios, dar cu răbdare și dragoste, am reușit să ne „conectăm” de minune și să închegăm o „relație” frumoasă și loială.

Piciorușele mele obosite s-au plimbat peste tot, de multe ori s-au rătăcit dar au ajuns întotdeauna la locul potrivit, mai devreme sau mai târziu cu 10 minute. Eu mereu alerg-după autobuz, după metrou, după iubire, iar el a fost mereu aici și m-a primit cu brațele deschise, chiar dacă am întârziat 16 ani. Ne zâmbim drăgăstos printre frunzele din parcul Cișmigiu, ne plimbăm de mână atunci când adie vântul și ne sărutăm când plouă, ne sărutăm cu pasiune pentru că ne iubim și sufletele noastre sunt unul.

Anticariatul meu preferat păstrează poveștile iubirilor pe care le-a cărat și ocrotit în atâția ani de existență, iubiri care nouă ni se par basme pentru ca astăzi totul este atât de volatil și ne scapă printre degete-dragoste, prietenie, viață…Mă fascinează descrierile despre Bucureștiul interbelic și comunist, îmi permit să „văd” cum a fost „iubitul” meu în relația cu alte timpuri-la fel de elegant, de impunător, de plin de iubire și fum de țigară. Lui i-am încredințat secretul dragostei, suferinței și visurilor mele și nu mi-e teamă că le va dezvălui, străzile nu vorbesc, deși spun atât de multe…

Articol pentru concursul aniversar organizat de Kadia.

Părerea mea…

Am lipsit câteva zile, nu știu dacă i-a fost dor cuiva de mine, mi-au închis netul înainte de salariu :), shit happens. Mă bucur că plouă (hai, aruncați cu pietre) și că este răcoare, teoretic este încă primăvară, pe vremea mea la 1 iunie venea vara, odată cu bomboanele și înghețata. Atunci când nu am net, am tot timpul inspirație, găsesc mereu subiecte bune de dezbătut pe blog iar atunci când mă așez în fața calculatorului și deschid „new post” scriu de 10 ori o frază, șterg de 20 și până la urmă postez un articol de „umplutură” pentru că piticul nu-mi dă voie să-mi pun ideile aici, pe hârtia virtuală.

Ce-am făcut? Am dormit, am mâncat și am muncit iar atunci când o să iau salariul, în 2 ore o să reușesc să-l reduc la jumătate, dacă nu mai bine pentru că na, la tăți nii greu și tătii sunt scumpe. Mi se pare mie sau mâncarea e din ce în ce mai scumpă? Întreb de mâncare, altceva nu mai reușesc să cumpăr :). Eu acum 2 secunde am căutat să vad cât e salariul minim pe economie….este bătaie de joc. În condițiile în care ai apartamentul tău în București, locuiești singur și ai salariul minim pe economie, mori de foame, pentru ca 700 de lei nu-ți ajung nici să plătești întreținerea, să nu mai vorbim de celelalte facturi care vin, mâncare, haine, un pahar de suc la o terasă este deja un lux.  Nu voiam să scriu despre subiectul astă, degetele mele pur și simplu au tastat. Mulți zică că era bine cu Ceaușescu, nu pot să mă pronunț dar pot să spun că cei care au venit după el, și-au bătut joc de tot ce a reușit el să construiască, de munca oamenilor de atunci. Este trist și sincer să vă spun, eu nu văd nici un viitor în țara asta, viitor decent.

Nimănui nu-i mai pasă, iar românul tace și înghite pentru că nu are altă opțiune (poate doar câteva gloanțe). Muncește pe 3 bani iar atunci când pleacă din tară, este huiduit că e român, nimeni nu vede că el nu are ce să dea mâncare copiilor. Eu nu mă pot plânge, de bine de rău am un loc unde să stau, am ce mânca. Nu știu politică, dar știu că încă trebuie să ne luptăm pentru ce-i al nostru, te sute de ani luptăm. Poate nu am dreptate, dar eu mi-am spus doar părerea…

F. awesome

Yes, me. Și weekendul ce tocmai se duse, parcă au trecut 1000 de ani de vineri, ora 5, pana azi. Păi, hai să vă spun așa, în câteva cuvinte. Vineri seară, my lady Liz (aka Gropiță sau Beție de Viață) a venit în București. Vineri seară am ieșit în oraș, sâmbătă dimineață am plecat la RIUF, am colindat anticariate, am cumpărat cărți și ne-am întors pe la 8 acasă. Eu, care nu sunt obișnuită cu o așa zi lungă la plimbare prin oraș, am cedat repede când am dat play unui film.

Duminică am plecat iar pe la 11 de acasă, am mers și am băut o cafea la Starbucks, am mersi prin Cișmigiu, am vorbit de Eliade, de Caragiale, de Balcic…iar  pièce de résistance a fost concertul Larei Fabian, unde am intrat cu ajutorul unui amic și a fost awesome. Aproape că am plâns, chiar dacă a cântat mai mult în franceză. Așa weekend la mine, mai rar, eu sunt genul de bufniță singuratică căreia îi place întunericul. Voi cum ați petrecut?

 

 

Dragostea nu moare

Vă spuneam aici despre micile comori pe care le puteți găsi în București dacă știți unde să cautați. Alea au fost ultimele cărți pe care le-am cumpărat, dar am citit doar una pentru ca mi-am amintit ca am de returnat 3 cărți la bibliotecă, așa că am început să le citesc pe acelea. Acum câteva săptămâni am terminat ”Dragostea nu moare„ a lui Oliver La Farge și vreau să vă spun că a avut un final neașteptat. La început m-a plictisit, vorbește despre Flăcău Voios din neamul de indieni Navajo 🙂 și bentița lui cea nouă, roșie și cum străbate el deșertul încins pe armăsarul lui negru ca mura. Dar , începe să devina chiar interesantă după ce el o cunoaște pe Fată Zveltă,  se îndrăgostește de ea și pleacă împreuna unde trăiesc ”visul american„. Ea a fost luată de mică de americani și dusă la școală, obligată să uite cine este și de unde vine, să-și uite rădăcinile și tradițiile. Puterea lor de convingere a fost atât de mare încât ea își dorește acum să devina o femeie puternică și independentă, precum americancele.

După ce se căsătoresc, încep să muncească pentru a strânge cât mai mulți bani pentru a se putea întoarce în trib precum niște oameni bogați dar viața împreună dă naștere în sufletul ei unor sentimente de mult reprimate, de dor și de dragoste față de trib, de dorința de a se întoarce să locuiască cu semenii ei, să găsească ”calea  așternută cu frumusețe„. Alături de el se regăsește pe sine, învață să iubească și descoperă că banii nu înseamnă totul, ca fericirea nu constă în avere, ci în lucrurile mărunte. Ceea ce m-a impresionat a fost dragostea ce Flăcău Voios i-o purta fetei, chiar și după ce a descoperit adevărata fața a ei, și a decis să rămână cu ea, indiferent ce ar spune cei din trib. Finalul este unul neașteptat, de demonstrează ca într-adevăr, dragostea nu moare. Nu vă spun mai multe, doar spor la citit.

Viata e grea, dar trece

Spunea cineva ca  “Viata e grea, dar trece”. Nu a promis niciodata ca o sa fie usor, aici noi trebuie sa invatam sa ne croim drum, mai printre flori, mai printre spini. Inca nu m-am hotarat daca imprevizibilitatea este un lucru bun sau un lucru rau. Nu mi-au placut niciodata schimbarile mari, dar am fost nevoita sa le accept.  Nu imi place atunci cand lucrurile se schimba si sunt o persoana care se plictiseste destul de repede.

Cand m-am mutat in Bucuresti eram foarte bucuroasa ca o sa  las totul in urma si sa incep de la 0 si la naiba, a fost greu. Dar am facut-o si pe asta, acum sunt multumita cu ceea ce am realizat si ceea ce am, atat de multumita ca am obosit pana am ajuns aici si ma bate de ceva timp gandul sa imi iau iarasi zborul, poate spre tari mai calde. Momentan,  ramane pe lunga lista cu vise pentru ca sunt altele mult mai importante decat zborul.

Deci cum v-am spus, nu imi plac schimbarile. Nu imi place atunci cand oamenii pe care ii stiu de o viata imi apar straini in fata ochilor, cand totul este mult prea mare fata de cum stiam eu totul, cand timpul se scurge parca prea repede in momentele importante si trece ca un melc atunci cand simtim ca o luam razna. Si totusi, am nevoie de o schimbare pe care habar n-am cum sa o fac, de unde sa incep si cu cine. Si nimeni nu poate sa ma ajute…

In rand cu lumea

Nu, n-am murit. Doar am fost putin ocupata. Zilele trecute a poposit un prieten la mine in drumul lui spre Bacau si l-am plimbat prin tot Bucurestiul care i-a placut foarte mult, asa jegos cum e el. Si dupa ce a plecat el, am alergat dupa vizita medicala si avizul psihologic, pe undeva pe la mama naibii in Crangasi (care app, e plin de tigani, Rahova e parfum).

Siii…m-am angajat. (part-time). Maine e prima zi, abia astept. Partea nasoala e ca am uniforma, la care tre’ sa port camasa alba (care nu mi-a placut niciodata, nici la liceu nu purtam uniforma).. Partea buna e ca este foarte aproape de casa.

Cam atat despre mine azi, sper ca zilele urmatoare sa pot scrie, am foarte multe in cap, nu le pot trece “pe tastatura”.