Substance abuse?

Nu am depășit încă perioada aia în care deschid pagina de wordpress, îmi las gândurile să facă bătături de atâta alergat prin capul meu și tot să nu reușesc să le fac să treacă de tastatură. Ultima lună a fost una de rahat, din mai multe puncte de vedere, am alergat de la un job la altul, motanul mi-a fost omorât, vizite de la părinți, facturi etc. etc.

Atunci când sunt într-o stare depresivă stau toată ziua în pat, plâng, mă uit la seriale și nu deschid draperiile, stau în colțul meu întunecat până trece :D. Când sentimentele astea în diverse culori închise dispar, se instalează liniștea, o liniște care încă ascunde semnele furtunii în spatele ei.

Atunci când sunt supărată și am 20 de lei în buzunar pe care îi pot cheltuii așa cum îmi poftește suflețelul, mă duc să-mi cumpăr cărți de la anticariat. Îmi place la nebunie să fiu printre cei care răscolesc teancurile de cărți, majoritatea sunt bătrâni și îmi place să-i văd cum le mângâie, cum le pipăie precum niște orbi, cum încearcă să le descopere. Îmi place mirosul de carte veche, îmi amintește de copilărie. Acasă am avut întotdeauna cărți vechi, ale unchilor mei, ale soră-mii și cred că asta e motivul pentru care mirosul lor îmi place atât de mult, e legat de o amintire foarte dragă.

Am foarte multe cărți semnate, cu dedicație, și îmi place să-mi imaginez oamenii care le- au cumpărat și le-au făcut cadoul unei persoane dragi, gândindu-se că respectiva carte poate însemna ceva mai mult pentru ei decât un simplu obiect. Șatra, pe care am primit-o cadou de la un vânzător de la Universitate, e semnat 18 februarie 1986, în Numele trandafirului ”Gothe se temea că lumea modernă s-ar putea transforma într-un spital. O lume în care fiecare cetățean e un bolnav (nu e vorba de vreo reclamă la o anume meserie) și care dovedește că dezordinea s-a instalat pe pământ ca să dăinuie. Încercări de salvare!? Pasiunile purificate renasc sub formă sublimată”, 23 octombrie 1992, Marile speranțe ale lui Dickens sunt semnate 14 noiembrie 1969. Și astea sunt doar cele prin care am răsfoit acum, sunt multe pe care le-am dus acasă, pentru că nu mai aveam spațiu pentru ele. Am mai multe cărți decât citesc, îmi place să le cumpără, să le car prin orașul prin care probabil au mai fost purtate de o mie de ori, să le respir aerul vechi și înțelept, să le citesc.

Așa cum unii colecționează timbre și cărți poștale, eu colecționez cărți semnate, vechi, care au fost oferite unui prieten, unei iubite, unui părinte. Ultima dată când am ieșit în oraș mi-am cumpărat 6 cărți, am cheltuit 20 de lei. Cumpăr, cumpăr mereu cărți parfumate și recitite și reiubite pentru a-mi face sufletul să râdă, chiar dacă grămada se face mare și eu nu o să mai am timp pentru dragele mele.

 

 

Prezentul perfect

Lucrurile impuse de soartă/ Univers/ destin (cum vreți voi să-i spuneți) nu stau niciodată să le analizez prea mult, mă mulțumesc cu ceea ce-mi oferă, spun sărutmâna și plec mai departe. V-am spus că m-am mutat (de 5 ori probabil:D) dar nu am dat detalii prea multe despre noul cartier. Sunt câteva aspecte care nu-mi plac, dar la momentul respectiv nu am stat să mă gândesc foarte mult la asta, cu speranța că nu o să mor sufocată de căldură în casă, am căutat repede prin vreo 400 de garsoniere iar cea în care locuiesc acum mi-a plăcut ca preț/aspect.

Unul dintre lucrurile care nu îmi plac este că blocul este murdar. De fapt, nu blocul este murdar, ci locatarii foarte nesimțiți-am coborât vineri seară pe scări, undeva pe la etajul 5 era o pungă cu coji de pepene aruncată fix pe scară, la 2 metri de ghenă, am urcat duminică seară pe scări, aceeași pungă, în același loc. O altă surpriză a fost șobolanul care mi-a trecut pe lângă picioare într-o dimineață, după ce  l-a trezit din somn femeia de serviciu și l-a aruncat din tomberon. Nu știam că avem animale de companie. Astă seară mi-am dus fundul pufos la alergat și mi-am făcut un obicei din a nu mai folosi liftul decât în situații de urgență (lene crasă, oboseală crâncenă) și am tot așteptat să iasă de la ghenă o bestie (combinație între iepure și șobolan, nu știu de ce, nu întrebați:D) să mă atace și am fost atât de concentrată, încât atunci când am ajuns la ușă, m-am speriat de reflexia mea în geam :D.

Alte aspecte care nu-mi plac: e destul de departe de muncă și trebuie să mă trezesc mai devreme, vecinii mei ascultă manele la volum maxim, nu i-am văzut decât în fața blocului pe unii dintre ei (mă întreb cu ce trăiesc, dacă nu muncesc), piața e mai departe, e mai scumpă și mai săracă decât piața Rahova și nu am decât 2 magazine lânga mine de unde poți cumpăra strictul necesar-o pâine, o bere, o conservă de  fasole etc., e departe de centru.

Îmi place în schimb că am copaci la fereastră, e răcoare, am două mall-uri aproape, o bibliotecă Metropolitană, o stație de metrou, un parc și câteva anticariate (dar destul de scumpe). Mă bucur că e liniște în fiecare zi a săptămânii (mai puțin când petrec vecinii) și nu am câini comunitari. Nu intenționez să rămân o viață aici, pentru prezent e mai mult decât perfect.

Un loc pentru sufletul meu

Un loc pentru sufletul meu…sufletul meu nu are un singur loc, sufletul meu lasă o bucată din el în fiecare oraș pe care îl vizitează, fiecare parc cu flori ce-i colorează zâmbetul și fiecare stradă care îi poartă pașii. Sufletul meu e încâlcit precum străzile pe care picioarele lui obosite încă se chinuiesc să pășească fără să pară că e trist, că are lacrimi în ochi sau pur și simplu vrea să renunțe și să meargă acasă.

Am fost adoptată, de București. M-a primit în inima lui gri și rece, plină de fum de țigară, de vânzători ambulanți și de  fantome ale fostelor lui iubiri care încă îl bântuie, iubiri care vor trăi veșnic în sufletul lui, alături de a mea. La început a fost greu, nu prea ne-am înțeles pentru că îmi era teama de el, era-și este- mare și impunător, întortocheat, neînțeles și oarecum pretențios, dar cu răbdare și dragoste, am reușit să ne „conectăm” de minune și să închegăm o „relație” frumoasă și loială.

Piciorușele mele obosite s-au plimbat peste tot, de multe ori s-au rătăcit dar au ajuns întotdeauna la locul potrivit, mai devreme sau mai târziu cu 10 minute. Eu mereu alerg-după autobuz, după metrou, după iubire, iar el a fost mereu aici și m-a primit cu brațele deschise, chiar dacă am întârziat 16 ani. Ne zâmbim drăgăstos printre frunzele din parcul Cișmigiu, ne plimbăm de mână atunci când adie vântul și ne sărutăm când plouă, ne sărutăm cu pasiune pentru că ne iubim și sufletele noastre sunt unul.

Anticariatul meu preferat păstrează poveștile iubirilor pe care le-a cărat și ocrotit în atâția ani de existență, iubiri care nouă ni se par basme pentru ca astăzi totul este atât de volatil și ne scapă printre degete-dragoste, prietenie, viață…Mă fascinează descrierile despre Bucureștiul interbelic și comunist, îmi permit să „văd” cum a fost „iubitul” meu în relația cu alte timpuri-la fel de elegant, de impunător, de plin de iubire și fum de țigară. Lui i-am încredințat secretul dragostei, suferinței și visurilor mele și nu mi-e teamă că le va dezvălui, străzile nu vorbesc, deși spun atât de multe…

Articol pentru concursul aniversar organizat de Kadia.

F. awesome

Yes, me. Și weekendul ce tocmai se duse, parcă au trecut 1000 de ani de vineri, ora 5, pana azi. Păi, hai să vă spun așa, în câteva cuvinte. Vineri seară, my lady Liz (aka Gropiță sau Beție de Viață) a venit în București. Vineri seară am ieșit în oraș, sâmbătă dimineață am plecat la RIUF, am colindat anticariate, am cumpărat cărți și ne-am întors pe la 8 acasă. Eu, care nu sunt obișnuită cu o așa zi lungă la plimbare prin oraș, am cedat repede când am dat play unui film.

Duminică am plecat iar pe la 11 de acasă, am mers și am băut o cafea la Starbucks, am mersi prin Cișmigiu, am vorbit de Eliade, de Caragiale, de Balcic…iar  pièce de résistance a fost concertul Larei Fabian, unde am intrat cu ajutorul unui amic și a fost awesome. Aproape că am plâns, chiar dacă a cântat mai mult în franceză. Așa weekend la mine, mai rar, eu sunt genul de bufniță singuratică căreia îi place întunericul. Voi cum ați petrecut?