De ce fugi?

De ce fugi de mine? De ce fugi de sentimentele mele? De ce alegi sa pleci fără să încerci măcar să cunoști puțin gândurile mele, care sunt constant la tine? Inimă oarbă și prostuță…

S-a abolit sclavia?

Niciodată nu m-am dus la un job cu o dorința mai puternică să fiu dată afara, ca acum. De-a lungul anilor am avut foarte multe joburi, am lucrat în domenii diverse și sunt foarte mulțumită de ceea ce am învățat și mândră de oamenii cu care am lucrat. De fiecare data am reușit să găsesc ceva care să mă motiveze sa continui, fie că erau banii, colegii cu care lucram sau pur și simplu ceea ce făceam îmi oferea plăcere. Șefii și ei, foarte mulți și foarte diferiți. Cu unii stăteam la povești, cu alții la cafea sau ne pupam când ajungeam în unitate. Mi-a plăcut să lucrez cu fiecare dintre ei, fiecare m-a învățat câte ceva. Toți au fost bărbați.

Acum mi se taie din salariu dacă vorbesc la telefon, ajung cu 10 minute mai târziu sau stau la „bârfă” cu colegele. Mi se taie din salariu pentru motivul că lipsesc câteva grame din produsele pe care eu le-am găsit ambalate și la locul lor. Am început să visez că sparg vesela pe care „o plătesc din salariu„…până la urmă, dacă nu-mi convine „pot să plec”, așa mi s-a spus. Ce mai contează că-mi fac treaba conștiincios, că nu a făcut nimeni reclamație că nu i-aș fi servit cum se cuvine sau că le-am vărsat ceaiul în poală? Ce contează că am experiență, că sunt de încredere, responsabilă și-mi place să fiu corectă cu mine, patronul și clientul? ”Dacă nu-ți convine, poți să pleci.” Șeful e femeie.

Mi s-a făcut o favoare că am fost angajată acolo, eu o fată de la țară  care nu am băut decât ceai de tei. Sunt o simpla „servitoare” cum aproape că s-a scăpat madame să spună. Cred că este primul loc de muncă unde nu sunt plăcută pentru simplul fapt că sunt inteligentă și descurcăreață, ori de câte ori încerc să spun ceva inteligent sunt privită cu dispreț. Primul loc de muncă unde mi s-a spus „vai, aproape că te invidiez cât de mulți prieteni ai”…

Mă duc stresată, plec stresată. Și totuși, trebuie să rămân pentru că, la naiba, am nevoie de bani. Nu-mi place să lucrez cu oameni care nu-mi acordă respectul cuvenit doar pentru ca sunt „mică”, oameni care nu au încredere că ceea ce fac, fac bine.

Domnișoara Einstein

Târziu, dar am terminat și cea de-a doua carte pentru campania vALLuntar. Deja m-am săturat de programul ăsta sucit, dar n-am ce-i face. În ultima perioadă m-am tot lovit de cărți legate de Primul sau Al Doilea Război Mondial, iar descrierile de acolo, oricât de scurte, mereu îmi dau fiori. Când eram mica, îmi plăcea să vizitez un vecin mai în vârstă, care mereu îmi dădea faguri de miere sau bomboane 😀 și de fiecare dată îmi spunea că el a fost în război, și  într-un lagăr de concentrare. Atunci nu știam ce înseamnă, dar acum îmi dau seama cât de norocos a fost că s-a întors acasă și a putut să-și ia viața de la capăt. Sunt sigură că odată cu vârsta și amintirile devin mai profunde, ai mai mult timp de gândire, mai mult timp pentru a retrăi acea bucată de iad, iar și iar.

Nici Philip Sington nu ne scutește de astfel de detalii, ideile oamenilor veniți de pe front, sentimentele lor și imagini vizuale care-ți fac stomacul să se simtă precum o bucată de pământ din savană, pe care aleargă elefanții.

”Sergentul Stoehr respirase duhoarea trupurilor, se târâse printre și luptase peste rămășițe, își umpluse stomacul cu sângele lor putrezit. Carnea lor devenise carnea lui.”

Domnișoara Einstein ne prezintă povestea doctorului Martin Kirsch, un fost chirurg militar, bântuit de amintirea celor pe care i-a trimis înapoi pe front, a celor pe care i-a ajutat să moară. Amintirile nu sunt singurul „suvenir” cu care s-a întors de pe front, din nefericire în timpul unei operații a fost infestat cu sifilis ”Moarte pentru moarte. Quid pro quo”.  Acesta este și principalul motiv pentru care renunță la chirurgie și își îndreaptă atenția către psihiatrie, coșmarurile și boala nu îi mai permit să opereze. Dar ceea ce îl va schimba cu adevărat este o femeie frumoasă, pe care o zărește câteva secunde în reflexia unei vitrine a unui magazin de muzică ”I-a văzut doar chipul în trecere-buze pline, întredeschise, ochi de culoare închisă. […]. Femeia purta  o pălărie cloș simplă, de culoare maro. Arăta ca o fată sărmană de la țară, tocmai coborâtă din tren, venită să lucreze ca menajeră în marele oraș.”

Întâmplarea face că, în timp ce el fugea de somnul tulbure prin cartiere rău famate, o întâlnește într-un bar. Emoționat, o invită la dans și imaginea pielii ei catifelate îi va rămâne în amintire, la fel și mirosul de vanilie al părului și sărutul pe care „îl fură” de la ea, înainte ca o pană de curent să cadă peste oraș și să o piardă.

Acțiunea cărții are loc în Berlin, în perioada în care Adolf Hitler candidează pentru postul de cancelar al Germaniei, moment în care violențele stradale erau tot mai mai multe, victimele tot mai sângeroase. În această perioadă, o femeie este găsită pe malul unui lac, lovită și plină de sânge și tot ceea ce este găsit la locul incidentului este un pliant la una din conferințele lui Albert Einstein, nimic mai mult. Dusă la spital, femeia nu-și amintește nici măcar numele ei. În aceeași zi, Martin Kirsch se aflta în același spital, căuta o asistentă care l-ar fi putut ajută să-și demonstreze nevinovăția în fața directorului spitalului. Când ajunge în salonul indicat, o găsește nu pe sora Ritter, ci pe Elisabeth ”Pielea îi era de ceară, buzele îi erau crăpate și umflate, iar pleoapele tumefiate. Dar ea era-Kirsch nu avea nici o îndoială: fata din Grenadierstrasse. O îmbrăcaseră într-un halat de spital, genul de halat legat cu șireturi la spate, asemenea unei cămăși de forță. Gâtul îi era pătat cu vânătăi negre, difuze.” 

Atunci, Martin cere ca bolnava să fie trecută în custodia lui. Nu poate spune nimănui scurta legătura dintre ei, reputația lui de doctor și de bărbat logodit trebuiau să rămână intacte. Nu vă spun mai multe, sper că v-am trezit interesul și că o veți citi. Este o carte minunata, un roman în care aflăm foarte multe informații despre Albert Einstein și diverși doctori care au revoluționat domeniul psihiatriei. Sington te face să simți durerea lor, violențele și parcă vezi sângele amestecat cu noroiul pe fețele soldaților pentru care „viața” devine un element al trecutului.

Articolul este scris pentru campania vALLuntar, cu sprijinul ROMSILVA şi fiecare 15 comentarii valorează un copac.

La naiba

07.03.13

Nu am mai scris o bună perioadă de timp, am fost ocupată și obosită. Nu am făcut multe lucruri în ultima perioadă, nu am mai citit bloguri, nu am mai citit cărți, nu am fost la facultate, nu am mai gătit. Mi-e dor să stau cu o carte bună în pat, să fie cald în casă și nimeni să nu mă deranjeze. În schimb, acum am un nou job care îmi ocupă mare parte din timp și am început să mă uit la M.A.S.H. :D….cine a văzut serialul știe că nu mai face nimic altceva. Îmi place la nebunie de Alan Alda, am stat o zi întreagă să caut un film cu el, film pe care încă nu l-am văzut, probabil aștept un moment special, probabil mi-a fost teamă că o să adorm și își pierde farmecul dacă văd jumătate din el a doua zi.

Aștept primăvara. Cred că niciodată nu am așteptat primăvara cu mai multă nerăbdare decât acum. Vreau soare, vreau păsărele, flori, iarbă verde, să ies cu bicicleta. Vreau să iar Bucureștiul la pas, fără un reper anume.

 

12.03.13

Nervoasa, stresată, frustrată, dezamăgită, obosită, fără bani. Viitorul nu sună tocmai promițător, din nefericire. Timpul îmi dă bătăi de cap, sincronizare proastă cu absolut tot ce ce se întâmplă în viața mea acum. Nu mai am timp să scriu, să citesc, să ies la o cafea…aceeași stare, aceleași sentimente. La naiba cu tine, cu mine, cu toți…

Dezghețul-A.D. Miller

Am terminat de ceva timp prima carte primită de la editura ALL pentru campania vALLuntar, dar timpul nu mi-a permis să termin ceea ce am început. Astăzi am prins puțin timp liber și am zis să vă povestesc și vouă despre cartea lui A.D. Miller.

Dezghețul este drama psihologică a unui avocat englez care locuiește la Moscova, un bărbat simplu care trăiește o poveste de dragoste care îi va marca tot restul vieții. Nick Platt povestește în scris unei persoane dragi lui tot ceea ce s-a întâmplat în perioada în care a locuit în Rusia post-comunistă. Începe prin ai povesti de afacerea la care lucra împreună cu colegul lui, Paolo. Cei doi se ocupau de legătura dintre firma care exploata petrolul din oceanul înghețat și băncile care finanțau împrumutul, numai că de data aceasta lucrurile nu au mers așa cum se așteptau cei doi. De fapt, firma care se ocupa cu construcţia conductelor pentru petrol nu exista şi banii au fost pierduţi.

Maşa, roşcata cu ochii verzi care i-a furat inima lui Nick, a fost cea care i-a schimbat viaţa. Facând pe erou cand un hot încerca să’i fure poşeta, ajung să se cunoască mai bine, acesta o cunoaşte pe matuşa lor pe care o ajută cu actele unui transfer de apartamente, din centrul Moscovei, in Butovo, un loc liniştit şi numai bun pentru bătrâneţile obosite ale Tatianei. Dar nici iubirea Maşei nu este ceea ce pare în acea Moscovă îngheţată, şi o dată cu primăvara iese şi adevărul la iveală-ea nu l-a iubit niciodata, i-a usurat contul din banca cu 25.000 de dolari şi Tatiana nu era matuşa lor, era o simplă bătrână pe care, cu ajutorul lui, au păcălit-o, i-au luat apartamentul şi au lăsat-o în stradă. După toate cele întâmplate, nu a mai fost nici una de găsit, nici femeia pe care el o iubea şi cu care spera să-şi întemeieze o familie, nici bătrâna păcălită şi rămasă fără casa. Faptele lui inconştiente îl vor bântui tot restul vieţii.

Nu-i aşa că sunt ciudate acele prime telefoane, când vorbeşti cu persoana aia nouă, la care te gândeşti tot timpul şi pe care, de fapt, n-o cunoşti deloc? Acele momente ciudate care ar putea însemna o cotitură în viaţa ta, care ar putea însemna totul sau nimic.

A acoperit combinaţia optimă de nevoi: nevoia de a salva pe cineva, sau de a crede că poţi să o faci, pe care cred că toţi bărbaţii o simt pe undeva, şi nevoia de a fi salvat.

‘E o ţară bizară Rusia asta, cu păcătoşii ei talentaţi şi cu sfinţii ei de ocazie, sfinţi de bună-credinţă, pe care numai un astfel de loc, de o desăvârşită cruzime, i-ar putea produce, un amestec nebun de mizerie şi glorie.”

Articolul este scris pentru campania vALLuntar, cu sprijinul ROMSILVA şi fiecare 15 comentarii valorează un copac.

 

 

Bunătăți de la ALL

De dimineață m-a trezit curierul să-mi spună că are un pachet pentru mine de la editura ALL. Eram foarte adormită, i-am explicat unde trebuie să ajungă, m-am ridicat din pat extrem de ciufulită și am ieșit la poartă să-l aștept, cu gândul că iau repede pachetul și mă bag repede înapoi în pat, dar a ratat reperul pe care i l-am dat și m-a ținut vreo 5 minute în frig, suficient cât să-mi fugă somnul. M-am așezat înapoi în pat, dar cu o carte pe care am luat-o de la bibliotecă săptămâna trecută și pe care trebuie să o înapoiez. O să vă spun despre ea când o termin. Cărțile sunt pentru campania vALLuntar.

150220131873 150220131876

O pădure de zâmbete

A început a doua ediție a campaniei vALLuntar, organizată de editura ALL. Am participat și anul trecut, o să particip și la ediția aceasta. Și anul acesta îmbinăm utilul cu foarte-plăcutul, primim cărți, citim, comentăm și plantă o pădure cu siguranță. Anul acesta Romsilva sprijină proiectul, și pentru fiecare 15 comentarii primim câte un copac. Înscrierile se fac până pe 17 februarie, deci mai aveți timp. Regulamentul îl găsiți aici.

 

Și care e problema ta?

Prin natura job-ului meu, dau peste tot felul de oameni, unii plăcuți, alții nesimțiți care țin neapărat să-și exprime o opinie personala despre persoana ta. De câteva zile m-am angajat ca ospătăriță la o ceainărie și sper să rămân acolo, pentru că m-am săturat să ma tot plimb ca un nomad prin tot Bucureștiul. Cum eu sunt fată conștiincioasă, în fiecare zi ajung cu câteva minute mai devreme, iar zilele trecute când a plouat am întrat într-o cofetărie să-mi aștept colega și cum nu am rezistat tentației, am cumpărat o prăjiturică.

Din nefericire, mai avem un coleg, pe care nu l-am plăcut de la început și sunt absolut sigură ca sentimentul este reciproc :D, are ceva anume care nu-mi place. Coleg care a ținut să-mi precizeze în ziua cu prăjitura că „trebuie să fiu foarte atentă la ce mănânc pentru că oamenii țin cont foarte mult la felul în care arăți, mai ales la noi, în România.” M-am uitat la el foarte senină și i-am spus că eu sunt foarte mulțumită de felul în care arăt, sunt minunată. A mai bombănit ceva dar nu am mai ascultat ce a spus pentru că nu am vrut să-mi stric ziua.

Este adevărat, nu sunt o păpușică subțirică, cu bolovani în buzunare atunci când vântul bate puțin mai tare dar atâta timp cat eu sunt mulțumită de mine, care este problema lui? Nu înțeleg, sincer. Nu încerc să ajung în showbiz, nici pe podium, ci vreau pur și simplu să-mi văd liniștită de viața mea , cum am făcut-o și până acum, fără opiniile răutăcioase ale nimănui. Sunt o persoana al naibii de minunată, prietenul meu imaginar vă poate confirma asta :D.

 

Bibelou

Azi vă fac cunoștință cu stăpâna casei 😀 Miți (aka Zuza)