Beauty advisor

Beauty advisor- aşa se numeşte jobul meu şi spre surprinderea mea, nu-l urăsc :D, aşa cum mi s-a întânplat cu majoritatea. Singurele aspecte negative sunt faptul că stau în picioare foarte mult timp, 8 sau chiar 10 ore şi că în fiecare zi trebuie să mă machiez, şi trebuie să mă machiez întens pentru a atrage atenţia cumpărătoarelor, şi pentru o persoană căreia îi e lene uneori să pună mai mult decât o amărâtă de mascara pe gene, asta e o provocare.

Prima dată am învăţat despre fondul de ten şi blush, am avut un întreg speach de învăţat, nu îl ştiu cuvânt cu cuvânt dar improvizez acolo unde este nevoie. Am învăţat cum să le aplic pe faţă, ce beneficii au şi am încercat să le vând. Nu toate cele care se opresc la stand vor să cumpere, trebuie să fii foarte bun să le convingi. După câteva zile în care am vorbit numai despre fond de ten şi blush, am trecut la fardul de ochi. Sunt destul de scumpe produsele, încep de la 15 euro bucata şi ajung până la 100, 180. Partea bună e că  sunt minerale, sunt mai sănătoase, durează mai mult şi au mai multe întrebuinţări. Spre exemplu, fardul de ochi poate fi transformat în ojă sau ruj.

Peste câteva zile o să plec spre sud, în Cork. Totul mi se pare atât de normal, la locul lui. Îmi place aici, îmi place vreme ploioasă, norii, vântul şi oamenii. Sunt politicoşi zi organizaţi, experţi în sărit garduri şi fani ai usturoiului :D. Când stau acasă nu mă machiez niciodată, e bine dacă ies din pijamale în ziua respectivă. Încă nu îmi place să pun mai mult de 3 produse de make-up pe faţă, dar nu prea am de ales. Îmi place aspectul natural, chiar dacă am 10 cutii cu farduri acasă, probabil o sa le arunc când expiră. Clientelor mele nu le pot spune asta, pentru că lucrez pe comision :D.

Advertisements

Viaţa la comun

Nu am fost niciodată un mare fan al locuitului la comun, cu persoane care nu fac parte din familie, pentru că fiecare are un alt stil de viaţă, fiecare ştie ce e mai bine pentru el şi nu toţi au aceeaşi definiţie a cuvântului curăţenie.

Nu pot spune că sunt genul de persoana obsedată de ordine şi curăţenie, dar îmi place ca lucrurile să fie la locul lor, mai ales atunci când locuieşti cu altcineva. Într-un moment ca ăsta trebuie să existe reguli generale, care se aplică tuturor, femeie sau bărbat. Dar recent am descoperit că sunt unii mai încântaţi de bani decât de o casă fără paianjeni şi dead body in the corner :D.

Compania care m-a recrutat pune la dispoziţia angajaţilor o casă mare în care locuiesc atâtea persoane cât încap. Şi încap multeeee:D. Primul lucru pe care l-am observat când am ajuns aici a fost dezordinea, de peste tot. Baie, bucătărie, camere, hol, scări…partea tristă este că aici locuiesc mai multe fete decât băieţi.

Mama m-a învăţat că este frumos ca atunci când cineva vine în vizită la tine, să fie curat. Atunci când locuieşti într-un cartier unde oamenilor le place să arate cu degetul, e bine să te ştii curat. Şi m-a mai învăţat că acolo unde locuiesc mai mult de doua femei, trebuie să fie mereu curat. Recunosc, când stau singură şi eu sunt dezordonată, foarte. Doar cadavrul din colţ lipseşte, dar când locuieşti la comun regulile jocului se schimbă. Acum nu ştiu, poate sunt eu pretenţioasă şi cu nasul pe sus…dar mi.am propus să fiu zen atâta timp cât stau aici, nu vreau să-mi stric buna dispoziţie pentru simplu fapt că unii sunt prost crescuţi şi nu ştiu să-şi spele farfuria după ce au mâncat. Mai multe despre Dublin, în curând.

Vikingi, bere si whisky

Dragii moșului, cu sinceritate vă mărturisesc că urăsc vara din tot sufletul meu cel mare :D, dar cu puțin noroc vara asta nu voi fi în București, o să mă îndrept spre locuri mai ploioase și mai răcoroase. Duminică voi pleca în Irlanda.

Vara a venit, sesiunea s-a sfârșit și primul an de facultate s-a dus. Repede, parcă prea repede. Dacă am învățat ceva anul ăsta de facultate, e ca Creangă avea dreptate când spunea „Știu că sunt prost, dar când ma uit în jurul meu, prind curaj.” ,americanul are dreptate când spune „you don.t shit where you eat” și  sarcasmul e priceless. Priceless!!! 😀

Cât despre Dublin, abia aștept să plec. Jobul e în domeniul vânzărilor directe (hărțuit lumea prin mall), dar e foarte bine plătit în comparație cu România, am ocazia să mă plimb, să interacționez cu persoane noi, să învăț. O să mă întorc prin noiembrie acasă, doar pentru a-mi vedea familia și să mai dau și eu pe la facultate din când în când. O să împărtășesc pe blog impresii de pe tărâmul vikingilor, promit :D.

210620131987

 

Substance abuse?

Nu am depășit încă perioada aia în care deschid pagina de wordpress, îmi las gândurile să facă bătături de atâta alergat prin capul meu și tot să nu reușesc să le fac să treacă de tastatură. Ultima lună a fost una de rahat, din mai multe puncte de vedere, am alergat de la un job la altul, motanul mi-a fost omorât, vizite de la părinți, facturi etc. etc.

Atunci când sunt într-o stare depresivă stau toată ziua în pat, plâng, mă uit la seriale și nu deschid draperiile, stau în colțul meu întunecat până trece :D. Când sentimentele astea în diverse culori închise dispar, se instalează liniștea, o liniște care încă ascunde semnele furtunii în spatele ei.

Atunci când sunt supărată și am 20 de lei în buzunar pe care îi pot cheltuii așa cum îmi poftește suflețelul, mă duc să-mi cumpăr cărți de la anticariat. Îmi place la nebunie să fiu printre cei care răscolesc teancurile de cărți, majoritatea sunt bătrâni și îmi place să-i văd cum le mângâie, cum le pipăie precum niște orbi, cum încearcă să le descopere. Îmi place mirosul de carte veche, îmi amintește de copilărie. Acasă am avut întotdeauna cărți vechi, ale unchilor mei, ale soră-mii și cred că asta e motivul pentru care mirosul lor îmi place atât de mult, e legat de o amintire foarte dragă.

171120121841

Am foarte multe cărți semnate, cu dedicație, și îmi place să-mi imaginez oamenii care le- au cumpărat și le-au făcut cadoul unei persoane dragi, gândindu-se că respectiva carte poate însemna ceva mai mult pentru ei decât un simplu obiect. Șatra, pe care am primit-o cadou de la un vânzător de la Universitate, e semnat 18 februarie 1986, în Numele trandafirului ”Gothe se temea că lumea modernă s-ar putea transforma într-un spital. O lume în care fiecare cetățean e un bolnav (nu e vorba de vreo reclamă la o anume meserie) și care dovedește că dezordinea s-a instalat pe pământ ca să dăinuie. Încercări de salvare!? Pasiunile purificate renasc sub formă sublimată”, 23 octombrie 1992, Marile speranțe ale lui Dickens sunt semnate 14 noiembrie 1969. Și astea sunt doar cele prin care am răsfoit acum, sunt multe pe care le-am dus acasă, pentru că nu mai aveam spațiu pentru ele. Am mai multe cărți decât citesc, îmi place să le cumpără, să le car prin orașul prin care probabil au mai fost purtate de o mie de ori, să le respir aerul vechi și înțelept, să le citesc.

Așa cum unii colecționează timbre și cărți poștale, eu colecționez cărți semnate, vechi, care au fost oferite unui prieten, unei iubite, unui părinte. Ultima dată când am ieșit în oraș mi-am cumpărat 6 cărți, am cheltuit 20 de lei. Cumpăr, cumpăr mereu cărți parfumate și recitite și reiubite pentru a-mi face sufletul să râdă, chiar dacă grămada se face mare și eu nu o să mai am timp pentru dragele mele.

090620131979

 

 

Second chances?

De câte ori ai acordat a doua șansă unei persoane care ți-a greșit și de câte ori ai regretat? A doua șansă doar prelungește chinul și te face să speri mai mult, să speri ca prostul care te-a dezamăgit o să să trezească la realitate și o să-și dea seama cât de mult ți-a greșit, o să se căiască și o să clădească o biserică în numele dreptății și adevărului. Pe naiba!

De fiecare dată am fost dezamăgită, pentru că lucrurile nu se schimbă decât pentru o perioadă scurtă de timp, după care totul revine la normal, numai dezamăgirea mea crește. Și cu cât ți-e mai dragă persoana respectivă, cu atât de mult crezi că totul o să fie numai panseluțe și prăjiturele fermecate. Probabil nici eu nu sunt capabilă să mă schimb și este posibil să rămân toată viața aceeași femeie încăpățânată care crede că poate cucerii lumea și care se plictisește după prima bătălie. Să duc un război la bun sfârșit, trebuie să însemne al naibii de mult pentru mine. În final, singurii pe care îi putem învinovății suntem tot noi, pentru că am pornit la drum cu speranțe mari, deși în adâncul sufletului știam că este greșit.

Ploaia

Sunetul ploii e o muzică atât de frumoasă pentru urechile mele și mirosul de pământ ud și  frunze verzi îmi inundă plămânii. Nici măcar tunetele nu mă mai sperie. Au fost zile când am așteptat cu mare nerăbdare puțină ploaie, pentru a ne răcorii sufletele încinse de ură, de invidie, de teamă. Avem nevoie din când în când să ne spălăm sufletul și trupul cu apă de ploaie, să plângem și noi o dată cu cerul.

Nu știu ce fac, un știu încotro mă îndrept, dacă ceea ce fac e corect sau nu, dar trebuie sa profităm de fiecare oportunitate pe care viața ne-o da, nu? M-am pierdut undeva pe drum, în nenumăratele zâmbete false pe care le-am oferit oamenilor, în foarte numeroasele rahaturi de care m-am tot împiedicat, reale sau imaginare, mintea mea nu a făcut diferența. Acum încerc să supraviețuiesc, să-mi plătesc chiria și să scap de sesiune. Am cerut o schimbare și am primit șansa să fac una majoră în viața mea, așa că peste vreo 20 de zile plec din țară pentru vreo 4 luni, pentru muncă. Sper.

Și am aflat secretul unei minț liniștite-nu mai gândești și lași lucrurile să meargă de la sine, fără dramă, fără „de ce”-uri. Deși uneori merită să faci o situație disperată dintr-una liniștită și să lupți, să lupți chiar cu riscul de a rămâne permanent cu cicatrici pentru că nu o faci doar pentru tine, ci pentru sufletele de lângă tine.

Jeguri umane

Eu toată viața mea am avut animale, pentru că am copilărit la țară, iar acolo este practic imposibil să nu ai cei puțin un câine, o pisică și o curte de găini. Am avut oi, capre, iepuri, câini  și pisici, multe pisici. Vasilica, Bismarck I, Bismarck II, Zdrovit, Mitzi, Tiganul, Zguby și Mitza, astea sunt toate pisicile de care îmi aduc aminte. Cu toate s-a întâmplat câte ceva, ori mi-au fost furate/ duse de acasă, ori au murit de moarte bună, sau au fost omorâte.

Cred că se face un an de când mi-am dus 2 pisici la țară, am zis că o să le fie mai bine în aer liber, și nu închise în apartament. Duminică mă sună mama să-mi spună că a găsit fulgi în gradină și că Zgubi lipsește de sâmbătă. Vecinul din față are porumbei și mi-a mai omorât un motan pentru ca a vânat un porumbel. E animal, vânează de placere nu de foame. Îți plătesc triplu zburătoarele, dar nu îmi omorâ pisica, pentru că e un biet suflet. De ce ești jeg, de ce nu vorbești cu mine să ajungem la o înțelegere, să-ți plătesc porumbeii, să-mi țin animalul închis? Javră ordinară…meriți să fii bătut cu parul, așa cum ai făcut și tu cu bietul meu animal. Eu tot sper că se întoarce…

040520131930

040520131937

 

I.m back

Știu, știu, nu am mai scris de aproape o lună. Partea bună e că am ieșit relativ din starea aia de cacao despre care v-am povestit în ultimul articol, probabil pentru că am intrat într-una și mai adâncă. Viața e nasoală mai ales când ești student, sesiunea bate la ușa, n-ai loc de muncă, n-ai cu ce să plătești chiria și mai ai 30 de lei în portofel, la care ții ca la cea mai mare comoară.

Am fost nevoită să-mi dau demisia, aparent fosta mea șefă nu mi-a apreciat calitățile minunate și mi-a dat de ales, pleci tu acum sau te dau eu afară peste 2 zile. Am preferat să plec, nu am vrut să-i dau satisfacția să mă concedieze. Și evident că după demisie vine depresia, lacrimi, draci, una alta. În prezent nu am loc de muncă și mă străduiesc să-mi găsesc ceva care se pupă cu programul meu de la facultate. A fost o perioadă dark and in that place they don.t have cookies, IT.S A LIE. Nici să citesc nu am putut, mi-a tot zburat mintea la tot felul de rahaturi și nu am putut să mă concentrez. În toată perioada asta dark am reușit totuși să creez ceva frumos. Partea bună e că sunt optimistă și știu că o să-mi găsesc de muncă, o să fie bine și toți o să trăim fericiți până la adânci bătrâneți.

Minte

De ceva timp încerc să scriu, să-mi las gândurile aici, în acest colț unde puțini știu cine sunt. Dar nu pot, în realitate nici atât. Nu pot să vorbesc, nu pot să mă exprim, nu pot să las gândurile inutile deoparte. Gândesc mult și gândesc prost, mă agăț de situații imposibile. Chiar dacă cunosc adevărul și am o șansă reală la ceva bun, continui să mă uit în urmă. Poate din orgoliu, poate de dor, poate de nebună. Sunt sigură că peste ceva timp o să mă lovesc iar cu palma peste frunte și-o să-mi spun că am fost prostuță că mi-am pierdut timpul prețios cu griji inutile. Sau poate că am văzut o scânteie mică și am crezut că pot crea un foc care să ne consume pe amândoi și mi-am dorit atât de mult încât acum bat câmpii pe blog și scriu tâmpenii pe care nimeni nu le înțelege. Mulți mi-ar spune „get real” dar nu e vorba de ce vreau, ci de ceea ce gândesc. Mintea mea e problema…

 

Când se duse anul?

A trecut un an. Un an întreg în care nu cred că am făcut mare lucru. Și uite că acum am 21. Nu-mi doresc decât să fiu sănătoasă și fericită. La fericire lucrez fără să o urmăresc cu plasa de fluturi, mergem mână în mână și sper să nu ne despărțim pentru că abia ne-am regăsit. Și este un început de relație frumos și sănătos.

Vreau să mulțumesc celor care au rupt câteva minute din timpul lor prețios să mă sune sau să-mi lase un mesaj de „La mulți ani” pe facebook, promit că astă seară o să beau și pentru ei.