Advertisements

Cum am învățat să merg pe bicicletă…de 2 ori

Azi o să vă povestesc cum am învățat eu să merg pe bicicletă de….. 2 ori :D. Am avut o copilărie tare frumoasă, undeva la țară unde pică pădurea pe tine, unde-i aerul curat și stelele strălucesc mai ceva decât becurile ecologice. Am multe povești de spus, pentru că nu am fost copil cuminte niciodată, nici acum nu sunt dealtfel. Eram mereu într-un vârf de gard sau prin copaci, precum o maimuță :D, la cules de călțunei (toporași), la poaiană după căpșuni sau în pod. Dar azi vă povestesc despre experiența mea cu mersul pe bicicletă.

Nu-mi amintesc exact câți ani aveam când am primit o bicicletă cadou, adusă din Turcia de unchiu meu, era albastră și cum nimeni nu mai avea bicicletă la vremea respectivă, toată strada a învățat să meargă cu ea. Făceam cu rândul și ne țineam unul pe altul să nu cădem cu nasul în noroi, pentru că nu aveam roți ajutătoare și drumul era destul de denivelat și plin de bolovani iar semnele „de bună purtare” pe care le am pe picioare stau mărturie faptului că am reușit, am căzut dar m-am ridicat de fiecare dată hotărâtă să o iau de la capăt. Îmi amintesc perfect că era o zi de duminică, era primăvară, soare și mama făcea cozonac cu brânză și ne-a chemat să îl mâncăm cald, niciodată nu a avut un gust mai bun ca atunci, gustul victoriei. De sărbători mereu o pun pe mama să-mi facă un cozonac cu brânză, special pentru mine.

Odată cu mine a primit și sora mea o bicicletă, una mare și neagră. Puștanii au învățat să meargă pe-a mea, cei de-o vârstă cu ea au luat bicicleta mare pentru a învăța să meargă și pentru a scăpa de noi :D, care eram mereu după ei. Toate bune și frumoase, am crescut mari și sănătoși dar acum, na, nu mai poți merge pe o bicicletă de copil mic. Ce faci? O iei pe cea mare, cu toate că nu poți sta pe șa și pedala în același timp..Mboon, până aici totul merge conform planului, dar cum faci să mergi pe ea, ca îți e frică? Și uite așa, eu am învățat să merg pe bicicletă încă o dată, pe cea mică și pe cea mare, ajutată de un coleg de școala, eu țipam la el să mă țină și el alerga pe lângă mine :D. Mă bucur că nu o să fie nevoie să învăț și a 3a oara și îmi pare rău de cei cărora le este frică să cadă, e un sentiment minunat atunci când reușești să o faci fără ajutorul nimănui. Niciodată nu e prea târziu să înveți și cum primăvara se apropie, poate că o să facem un blogmeet pe bicicletă, până la pădure…și în 4 labe înapoi :D.

 

To be or not to be..perfect?

Am devenit al dracului de arogantă, nu știu de ce. Am preferat să-mi arăt adevăratele intenții de la început, să păstrez distanța și să-mi văd de ale mele. Nu sunt foarte sociabilă, m-am cam săturat să fiu draguță cu oamenii pe care nu îi plac, oameni cu care nu am nimic îi comun și cu care mi-e imposibil să deschid un subiect interesant de conversație, așa că le dau binețe și-mi văd de drum. Partea proastă este că cercurile în care mă învârt (de nevoie, nu de drag) sunt pline cu astfel de oameni care se holbează la tine în speranța că o să faci o glumă de genul „o telecomandă, două”…no, just no.

Aici toată lumea parcă atunci a ieșit dintr-o cutie de cadou frumos ambalată, cu operațiile estetice la zi și țoale ultimul răgnet. Nu știu de unde vin ei, dar în lumea mea femeile nu arată precum niște păpuși anorexice, nu le este frică de un hamburger și nici nu își rup picioarele pe tocuri de 15 cm, iar bărbații nu poartă nici papion cu teneși și nici nu-și flutură ultimul model de iPad pe la nasul tău. Nu înțeleg ideea asta de „perfecțiune” care deja a început să obsedeze întreaga lume, din Asia până în America. Eu una nu am reușit niciodată să port o rochie decoltată și o pereche de pantofi cu toc într-un loc public, în mijlocul săptămânii, la ora 12. Eu cred în blugi confortabili, ciocolată și o pereche de teneși comozi care să te poarte dincolo de realitatea asta colorată în roz țipător. Nu am reușit niciodată să mă machiez impecabil, cu 5 straturi de fond de ten și 3 de rimel, să-mi port părul ondulat și neciufulit și hainele albe nepătate. În lumea mea oamenii sunt ciufuliți, puțin dezordonați, reali și cu intenții bune la o primă vedere :D.

Și nu perfecțiunea asta fizică a lor mă face sa fiu arogantă și să păstrez distanța ci discrepanța dintre ceea ce afișează, ceea ce scot pe gură și modul în care se poartă. Un iPad sau un iPhone nu te face zeu și nu toți vor gravita în jurul tăi precum muștele în jurul becului, nu devii un om mai bun dacă te îmbraci dintr-un magazin al cărui nume apare pe coperta a 5 reviste și nici femeile nu te vor iubi mai mult. Am devenit atât de obsedați de a arăta altora cât de perfecți suntem la exterior încât am uitat să îngrijim ceea ce avem în interior iar acolo a început să se așeze praful. Vorbeam cu o prietenă aseară și ne întrebam ce e mai bine, să fii urât, dar cu un suflet de aur sau să fii de aur și să ai un suflet care nu strălucește nici măcar în August, când soarele amenință să topească tot ce e viu?

Sophie’s choice

https://i2.wp.com/www.catchposters.com/img/p/199-254-large.jpgÎn sfârșit am terminat cartea „Sophie.s choice”. Mi-a luat foarte mult timp să o termin, într-un timp mă gândisem să o las, pentru că nu-i tocmai un roman ieftin de dragoste așa cum am crezut la început. Cartea a fost scrisă de William Styron in 1979 și este povestită de Stingo, un tânăr scriitor în devenire din sudul americii, fost soldat, care se muta la New York pentru a-și îndeplini visul.

Țin minte că atunci când eram mică am văzut un film care m-a lăsat cu o impresie puternică despre ceea ce a reprezentat al Doilea Război Mondial, Adolf Hitler și nazismul. Nu-mi amintesc despre ce era filmul exact, știu doar că acțiunea se învârtea în jurul unor procese (probabil cele de la Nürnberg), o domnișoaro blondă și un gentleman care era avocat. Ce mi-a rămas în minte foarte bine întipărit sunt niște imagini cu deținuții din lagărele de concentrare de la Auschwitz, care erau doar o mână de oase acoperite un un strat cenușiu de piele.

Styron ne prezintă povestea Sophiei, o fostă deținută a lagărului care ajunge în America la sfârșitul războiului și care își trăiește viața alături de iubitul ei, Nathan. Cei doi se împrietenesc cu Stingo, scriitorul proaspăt sosit la Palatul Trandafiriu al Yettei Zimmermann și îl fac pe acesta să se îndrăgostească de optimismul, voia bună și felul neobișnuit al lor de a fii. În timp ce parcurgem paginile, aflam adevărata poveste a frumoasei poloneze, pe care aceasta i-o relatează tânărului scriitor, despre cum și-a petrecut copilăria la Cracovia alături de familia sa, de muzică și voie buna, cum a ajuns din lagăr muncitoare în casa lui Rudolf Hoss, pe care a încercat să-l seducă, Wanda, Nathan, America, Brooklyn. Autorul lasă ce-i mai bun pentru sfârșit și știe să păstrează constant suspansul.

William Styron are un mod de a scrie diferit față de al celorlalți autori americani (citiți de mine), reușește să te facă să simți mirosuri, gusturi și diverse senzații care îți dau fiori. Povestește foarte detaliat despre gazarea evreilor, despre mirosul dulce al cărnii arse, despre senzația pe care ți-o lăsa cenușa pe buze și cruzimea soldaților SS. La un moment dat acesta  îndrăznește să compare ideologia nazistă cu o tumoare, celule ce „s-au stricat” și au reușit să omoare alte celule ce erau bune și funcționau normal. Nu am înțeles niciodată și nici nu cred că-mi va fi dat să înțeleg exact de ce obsesia pentru rasa pură, de unde atât de multă răutate și sete de sânge. Dar, întorcându-mă la carte, la final m-am făcut să plâng pentru că abia atunci mi-am dat seama de unde vine titlul, deși acesta poate avea dublă semnificație.

Filmul a fost făcut în 1982 și a câștigat 5 premii Oscar, 2 Globuri de Aur, 1 Bafta plus multe altele care nu cred că mai are rost să le menționez. Sincer, singură nu îndrăznesc să mă uit la el pentru că sunt sigură că o să plâng și nu vreau să-mi stric buna dispoziție :D. Lectură/ vizionare plăcută!

Meşteru’ lu’ peşte

Nu știu alții cum sunt când se mută, dar eu m’am săturat până peste cap să văd scule, şurubelniţe, cutii pline de şuruburi, ciocane şi alte astfel de minunate ustensile folosite de acei meşteri ”de ocazie” care ne bat la uşă din când în când pentru că s’a înfundat iar chiuveta din bucătărie. Nu v’am spus, dar m’am mutat, pentru a 100 oară şi de data asta într’un loc care îmi place, e linişte, am copaci, leagăn…o să vă arat poze într-o zi. Acum pot să-mi pun liniștită deoparte bocceluța de nomad, nu mai plec.

Când am venit aici, nenea meșterul a trebuit să vină de vreo 2 ori, o data pentru a-mi desfunda scurgerea de la duș, care era plina cu mortar, operațiune ce a necesitat demontarea cabinei de duș, și o dată să-mi pună chiuveta în bucătărie. Mâine vine iar, curge apă în baie. Ăsta a fost unul dintre meseriași, a mai fost unul care mi-a montat mobila la bucătărie și unul care mi-a reparat centrala, nu aveam apă calda. Sper că până  la sfârșitul anului să nu-i mai văd, că m-am săturat de ei până peste cap.

„Băiatul bun la toate” se pare că nu e așa bun. Am cam început să înțeleg de ce trebuie să fii bun într-un singur domeniu, este important să faci un singur lucru, dar să-l faci bine, nu 100 și toate cârpite.

P.S. Nu, nu-i asta meșterul meu, dacă era, sunt sigură că se strica mereu câte ceva 😀

 

Kreativ blogger award

Acum ceva timp am primit de la Kadia  un premiu, o leapsa, dar cum nu sunt foarte buna la a vorbi despre mine am tot amanat sa scriu articolul. Premiul consta intr-o imagine foarte frumoasa 🙂 si ceea ce eu trebuie sa fac, este sa spun 7 lucruri despre mine, 7 lucruri pe care nu toata lumea le stie :). Sarutmana Kadia :*

1. M-am apucat de citit prin clasa a 10a, asa mai serios, si asta pentru ca ma imprietenisem cu bibliotecara si era cel mai eficient mod de a-mi evita colegii, cartile pt ei era ca usturoiul pt vampiri 🙂

2. Imi plac roscatele. Sincer. Motiv pentru care sunt si eu roscata. Mi se par cele mai senzuale, pasionale si undercover nebune :). Majoritatea roscatelor pe care le stiu au cate un pitic mai razvratit.

3. Nu imi plac oamenii care se plang ca nu au bani, si cu toate astea, stau casa si freaca menta. Unul din motivele pentru care am renuntat sa termin Tropicul Cancerului e pentru ca personajul principal era un astfel de om.

4. Nu ma intereseaza credinta oamenilor cu care interactionez-atat credinta intr-un Dumnezeu sau altceva in care el/ea crede cu tarie. Este important cum se comporta, faptele conteaza, nu vorbele.

5. Inca nu stiu ce meserie imi doresc 🙂

6. Vreau sa ma mut in Marea Britanie, probabil undeva in Scotia.

7. Mi-ar placea sa scriu. Carti.

Iar acum as vrea sa dau premiul scumpei Annemarie, Andra, Oana S. si roscata mea preferata, Vis de Toamna 🙂

Nu am chef azi…

…și în oricare altă zi. Nu am chef de munca, de weekend, de viața. Nu mă simt sexy, am renunțat la make-up, ojă, nu port rochii, mă ascund în tricouri largi și blugi. Nu am chef (.) Nu-mi spuneți că o să treacă, că mâine e o nouă zi și că o să mă simt minunat, scriu aici pentru a mă descărca, nu pentru că am nevoie de sfaturi.

The ex factor

Atunci când eram mică, mereu îmi spuneam că atunci când o să-mi fac prieten, nu o să mă despart niciodată de el, îmi era imposibil să înțeleg de ce doi oameni decid să renunțe unul la celălalt. Acum am crescut și îmi dau seama că Utopia în care trăiam la 10 ani a început să se  degradeze, oamenii se urăsc, nu se iubesc, se despart, nu trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți și nimic nu este ceea ce pare, nici măcar tu.

Când ajungi pe la 20 îți dai seama că sunt multe lucruri și persoane pe care vrei să le uiți, dar chiar și așa, ele poate că încă se gândesc la tine. Dacă tu ai decis să le scoți cu totul din viața ta, trebuie să nu uiți că tu vei face parte în continuare din viața și trecutul lor.

Cred ca acum vreo 2 săptămâni  am primit un telefon de la un fost prieten, doar așa, să mă întrebe de sănătate. Băiete, m-ai mințit, m-am înșelat, acum ce spanac dorești? Eu personal, am preferat să rup orice legătură cu persoanele cu care am amintiri plăcute sau neplăcute. Ce este în trecut, locuiește în trecut și nu are rost să mânjim prezentul cu rahaturile pe care le-am făcut/ trăit/ simțit cu 100 de ani în urmă. În cazul în care ne întâlnim întâmplător pe stradă, ne salutăm, ne punem întrebările protocolare de rigoare ”Ce mai faci?”, ”Ce-ți mai face câinele?”, ”Still an asshole?”….dar niciodată nu povestim la o cafea viața de zi cu zi, povești din vacanță sau minunatele experiente din timpul relației. Pentru că nu, pur și simplu nu.

Există și excepții, când despărțirea are loc de comun acord, decidem să rămânem amici pentru că oricât ne-am da peste cap relația nu o să meargă și chimia nu o să apară în mod magic peste noapte.

Lazy saturday

Yes, I am back. Nu am fugit, nu intenționat de data asta. Acum aproape o lună v-am spus că speranța moare ultima, iar eu nu am încetat să sper niciodată. Am dispărut pentru că m-am mutat și nu am avut internet, abia ieri au venit băieții de la upc să mă facă fericită. Mi-a fost dor de blog, mi-a fost dor să scriu aici, în new post. Oricât de mult aș încerca, nu cred că o să-mi pot scrie articolele în word, ca apoi să le transfer. Nu pot, pentru mine e un ritual complet-deschis dashboard, new post, scris, cautat o poză potrivită pentru articol, apoi publicat.

Din nefericire, nici la muncă nu mai pot sa citesc bloguri, pentru că super obsedații de securitate au blocat majoritatea site-urilor….dar spre rușinea mea, azi nu am citit/făcut nimic, nu degeaba titlul este lazy saturday. În ultima lună nu am avut parte de nici o zi liniștită, pentru că după ce m-a  mutat, am fost la țară, de 2 ori în weekend iar în timpul săptămânii nu prea am timp de leneveală.

Vă spuneam că până la sfârșitul anului vreau 3 lucruri. Unul dintre ele a fost să mă mut, cel de-al doilea îl am, dar nu vreau să spun ce anume, mi-e teamă să nu se sperie și să fuga…iar la al 3-lea încă lucrez. Și pentru voi tot zi de leneveală a fost sau ați avut activități mai interesante?