The ex factor

Atunci când eram mică, mereu îmi spuneam că atunci când o să-mi fac prieten, nu o să mă despart niciodată de el, îmi era imposibil să înțeleg de ce doi oameni decid să renunțe unul la celălalt. Acum am crescut și îmi dau seama că Utopia în care trăiam la 10 ani a început să se  degradeze, oamenii se urăsc, nu se iubesc, se despart, nu trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți și nimic nu este ceea ce pare, nici măcar tu.

Când ajungi pe la 20 îți dai seama că sunt multe lucruri și persoane pe care vrei să le uiți, dar chiar și așa, ele poate că încă se gândesc la tine. Dacă tu ai decis să le scoți cu totul din viața ta, trebuie să nu uiți că tu vei face parte în continuare din viața și trecutul lor.

Cred ca acum vreo 2 săptămâni  am primit un telefon de la un fost prieten, doar așa, să mă întrebe de sănătate. Băiete, m-ai mințit, m-am înșelat, acum ce spanac dorești? Eu personal, am preferat să rup orice legătură cu persoanele cu care am amintiri plăcute sau neplăcute. Ce este în trecut, locuiește în trecut și nu are rost să mânjim prezentul cu rahaturile pe care le-am făcut/ trăit/ simțit cu 100 de ani în urmă. În cazul în care ne întâlnim întâmplător pe stradă, ne salutăm, ne punem întrebările protocolare de rigoare ”Ce mai faci?”, ”Ce-ți mai face câinele?”, ”Still an asshole?”….dar niciodată nu povestim la o cafea viața de zi cu zi, povești din vacanță sau minunatele experiente din timpul relației. Pentru că nu, pur și simplu nu.

Există și excepții, când despărțirea are loc de comun acord, decidem să rămânem amici pentru că oricât ne-am da peste cap relația nu o să meargă și chimia nu o să apară în mod magic peste noapte.

Lazy saturday

Yes, I am back. Nu am fugit, nu intenționat de data asta. Acum aproape o lună v-am spus că speranța moare ultima, iar eu nu am încetat să sper niciodată. Am dispărut pentru că m-am mutat și nu am avut internet, abia ieri au venit băieții de la upc să mă facă fericită. Mi-a fost dor de blog, mi-a fost dor să scriu aici, în new post. Oricât de mult aș încerca, nu cred că o să-mi pot scrie articolele în word, ca apoi să le transfer. Nu pot, pentru mine e un ritual complet-deschis dashboard, new post, scris, cautat o poză potrivită pentru articol, apoi publicat.

Din nefericire, nici la muncă nu mai pot sa citesc bloguri, pentru că super obsedații de securitate au blocat majoritatea site-urilor….dar spre rușinea mea, azi nu am citit/făcut nimic, nu degeaba titlul este lazy saturday. În ultima lună nu am avut parte de nici o zi liniștită, pentru că după ce m-a  mutat, am fost la țară, de 2 ori în weekend iar în timpul săptămânii nu prea am timp de leneveală.

Vă spuneam că până la sfârșitul anului vreau 3 lucruri. Unul dintre ele a fost să mă mut, cel de-al doilea îl am, dar nu vreau să spun ce anume, mi-e teamă să nu se sperie și să fuga…iar la al 3-lea încă lucrez. Și pentru voi tot zi de leneveală a fost sau ați avut activități mai interesante?

Speranța moare ultima

Cică speranța e cel mai rău dintre rele, pentru că prelungește chinul, dar eu încă sper că o să răsară soarele și pe strada mea, și o să fie atât de strălucitor încât o să alunge toți norii și o să atragă o ploaie de zâmbete.

3 lucruri îmi doresc până la sfârșitul anului iar la 2 dintre ele lucrez. Nu sunt singură, nu e un capăt de lume dacă nu reușesc, oricând pot să încerc a doua oară. Sunt puțini cei care sunt lângă mine, dar suficient cât să mă facă să zâmbesc atunci când simt că nu mai pot.Mulțumesc!

Tattoo&pierce

Mereu m-am gândit să-mi fac un tatuaj :), chiar dacă jumătate dintre cunoscuții mei mi-au sărit în cap cu tot felul de argumente că nu trebuie să-mi mutilez corpul, să nu fac și să nu dreg, dar atunci când am o idee în cap, trebuie să o duc la bun sfârșit. Un tatuaj nu mi se pare un sfârșit de lume, și nici un pierce-ing dar ținând cont că lumea judecă după aparențe o bucată de metal și puțină piele vopsită cu cerneală te trimit direct pe lista „derbedeilor”.

Nu cred că un astfel de „accesoriu” iți modifică personalitatea și te va transforma într-un personaj negativ, nici dacă ești acoperit din cap până în picioare cu cerneală. Numai că atunci când vrei să iți pui un pierce sau să-ți faci un tatuaj trebuie să te gândești puțin la mediul prin care te învârți. Un job în serviciul statului, la o bancă sau la pază (în cazul meu) nu-ți permit un astfel de „lux”.

Eu chiar dacă îmi schimb locul de muncă, mama tot o să mă dezmoștenească dacă mă duc acasă cu o bucată de metal în bot, mă jupoaie și își face cizme din pielea mea :), și atâta timp cât financiar sunt legată de familie, nu pot să fac nici o mișcare. Îmi place foarte mult cel din imagine, pierceul în buză este singurul care îmi place 😀 (și părul tipei e minunat). Am vaga senzație că o să rămân cu vrut-ul 🙂

Eu știu ce-i bine pentru tine

Atunci când sunt într-o situație dificilă și nu știu ce să fac, merg întotdeauna pentru sfaturi la my boy bff, chiar dacă nu are 150 de ani și barbă alba (e mai mult ginger) este înțelept. Într-una din zile mi-a spus „ești singură și o să fii întotdeauna singură, chiar dacă eu sunt aici pentru tine”. La început am zis că nu știe despre ce vorbește, nu era exact cuvintele pe care voiam să le aud la momentul respectiv dar acum îmi dau seama că are dreptate.

Cu gândul departe, pierdut între trecut și viitor m-a lovit o idee: este mai ușor să te dezamăgești pe tine însuți și să te simți vinovat față de tine sau să îi dezamăgești pe cei care te iubesc și să te simți vinovat față de ei? Mi-am dat seama că tot ceea ce fac eu este să fac pe cineva mândru de mine și mereu încerc să mă ridic la așteptările lor, nu ale mele. Există mereu un părinte, o soră, un profesor care așteaptă de la tine mai mult decât le poți tu da, iar atunci când nu te ridici la înălțimea așteptărilor apare acel sentiment de vinovăție care îți întunecă viața.

Atunci când refuzi să îi mulțumești te transformi în copilul rebel care nu ascultă de părinți, care, cred unii, își vă rata viața și cariera pentru că nu urmează pas cu pas planul făcut de alții pentru el. La un moment dat trebuie să tăiem cordonul ombilical care ne alimentează cu visele neîmplinite ale părinților și să învățăm să greșim singuri. Poate mă înșel, dar toți am făcut la un moment dat un efort pentru a îi mulțumi un om drag sau a-i arăta că putem, că noi suntem mari și tari.

Azi

Știu că nu am mai scris de ceva vreme, aș minți să spun că nu am avut timp, pur și simplu nu am avut  starea de spirit necesară. S-au întâmplat multe lucruri în ultimele câteva zile, dar nu vreau să le subliniez decât pe cele mai importante.

Am primit şi mi’am făcut cadouri :)). Am primit un vierme :)) super simpatic de la cineva de la firmă. El.

O cană de la sor’mea

Şi eu mi’am făcut cadou următoarele:

Ondulator de păr

şi 4 cărţi

This slideshow requires JavaScript.

Îmi place că sunt capabilă să’mi fac micile plăceri fără să depind de nimeni. Nu’mi place că ele înlocuiesc lucruri mai importante. Mă bucur că în sfârşit sunt împăcată cu ceea ce sunt. Mă bucur că am avut oportunitatea să spun ce simt, chiar dacă nu e în modul în care am sperat că o să se întâmple. Am aflat ce se întâmplă dacă mă enervez şi că nu e bine să o fac, pentru binele meu. Nu sunt perfectă şi nici nu îmi doresc. Puţină linişte pentru sufletul meu este suficientă.

Părerea ta, irelevantă.

Sunt momente în viață când se întâmplă să judeci o persoană după mutră, să ți se pară antipatică și să nu fie deloc așa, și momente când vezi doar frumusețe, când de fapt în interior e o broască hidoasă. Eu prefer un broscoi mare și urât dar cu un suflet care cântărește de 2 ori greutatea lui în aur decât un prinț plin de smaralde care are sufletul plin de noroi. Nu după criteriul ăsta agăț eu, ci după asta îmi fac prieteni, pe viață.

Atunci când îmi fac un prieten, nu ma uit la aspectul fizic, poate sa fie un trol sau un spiriduș, nu mă interesează. Contează sufletul. Sunt foarte puține persoane pe care le iubesc și care mi-am fost alături atunci când m-a durut pe mine sufletul așa că nu veni tu la mine să-mi spui că ala e urat sau prost că ai dat de dracu cu mine. Am o răbdare mare, poate mult prea mare și tolerez mult prea multe dar atunci când vii și îmi spui că Xulescu, individ pentru care eu bag mâna în foc e așa și pe dincolo, ți-ai dat foc la valiză cu mine. Părerea ta nu mă interesează (punct, și du-te pisici!!!)

Sunt mulți „prieteni” care au făcut gestul ăsta…atunci când tu îmi judeci cel mai bun prieten după faptul că are picioare strâmbe, buze prea mari sau e prea slab, deja nu mai ești prieten cu mine. Nu știu ce părere aveți voi despre persoanele astea, dar mie nu îmi plac deloc.

You are full of bullsh*t

Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine blogul înseamnă mai mult decât o simplă pagină de internet, unde postez muzica și poze. Blogul este precum un jurnal, pe care tu decizi să il publici, din dorința de a împărtăși gânduri, idei și concepții, unde poți rămâne anonim sau nu. Eu nu mă consider o mare bloggeriță, chiar dacă am ceva experiență în domeniul ăsta (aproape 2 ani), sunt pur și simplu o persoană care găsește o plăcere deosebită în a pune lucrurile ”pe hârtie„.

Perfecționistă nu am fost niciodată, dar îmi place să fiu bună în ceea ce fac, la muncă și acasă. Ca orice ființă egoista, îmi place să fiu lăudată și atunci știu cu siguranță ca sunt bună, dar sunt conștientă ca întotdeauna este loc de mai bine. În blogging, cel care iți spune că ești „bun” este minunatul Zelist, numai că săracul nu te urcă în top datorită calității articolului tău, ci datorită numărului de ping-uri pe care le aduni. Ei bine, nene Zelistule, îmi pare rău să-ți spun că treci cu vederea articole minunate, tocmai pentru ca tu ești cu ochii după ping-uri, nu ți-ar fi rușine…

 

De ceva timp colind prin blogosferă după bloguri care să mă facă să-mi doresc să le citesc si vreau să spun că am găsit persoane minunate, cu bloguri pline de suflet unde mă întorc întotdeuna cu drag. Dar, cum orice pădure are și uscături mă uit, citesc și mă îngrozesc când vad cât de orb este nea Zelist. Bloguri pline de tot felul de prostii, articole de pe urma cărora unii mai deștepți profită de pe urma celor mai puțin deștepți etc. Exemple nu vreau să dau, nu încerc să supăr pe nimeni dar este tristă situația într-un fel. Până la urmă, fiecare scrie despre ce   îi poftește inima, dar câte unii sunt chiar prea de tot. Cred că știți despre ce vorbesc, chiar dacă nu dați o ceapă degerată pe ceea ce spun acum… mna, zic și eu.

Green tea vs Green tea

Pana acum ceva timp nu am fost o mare fana a ceaiului, dar cum iarna nu are mila, am zis ca e mai bun decat cafeaua dimineata. Am inceput cu ceva usor, ceaiul de fructe de padure si acum parca imi place din ce in ce mai mult. Este bun dimineata, cu putina miere si lamaie, face bine organismului si tine raceala departe. In incercarea mea de a mai pierde cateva kilograme si a manca mai sanatos, am inceput sa beau ceai verde. Nu pot sa spun ca ma omor dupa el, dar este acceptabil.

Acum ceva timp am luat o cutie de ceai verde BIO, de la plafar, pe care am dat o galagie de bani-16 lei, ceea ce mie mi se pare mult. Acum o saptamana am cumparat o cutie din supermarket, ne-BIO si parca e mai bun decat celalalt…aaa, si a costat 2 lei. Nu prea le am eu cu chestiile astea BIO, dar cred ca singura diferenta este pretul. Oricum, avand in vedere salariul, prefer sa mor mai tanara decat sa platesc 16 lei pe o cutie de ceai. Voi, sunteti BIO sau nu?

Neam prost

Nu stiu daca v-am spus, dar nu sunt o mare bautoare de cafea, servesc doar de sarbatori si in cazuri speciale-sunt foarte adormita. Special pentru zile de genul asta mi-am dus la munca jumatate de borcan cu zahar, chiar daca beau destul de rar, am zis sa fie acolo si sa nu merg la cerut zahar pe la vecini. Azi, dupa ce mi-am facut un ceai oribil (menta+capsuni&fragi=not good) deschid sertarul, scot borcanul si stupoare, era aproape gol. Pai bine ma magarule, nu puteai sa iei si tu mai cum bun simt, macar sa nu se observe? Nu ma imbogatesc de la un borcan de zahar, dar gestul in sine m-a deranjat.

Imi place sa-mi ceri sau sa-mi spui ca ai luat ceva de la mine, asa mi se pare normal. Toti suntem oameni, avem pofte, avem nevoi dar spune-mi “Fai proasto, am luat si eu de la tine un biscuit/ lingura de zahar/ crocodil” nu incerca sa ma furi pe la spate, ca aflu cine esti si atunci poti sa mori si nu-ti mai dau. Nu inteleg, e asa de greu sa dea un telefon sa-mi ceara sau sa-mi spuna a doua zi? Poate nu are bani, ii dau de la mine ca si eu am poftit de multe ori la multe lucruri dar mereu am spus ca am luat sau am cerut. Nu fii neam prost. E vorba de bun simt si respect, nu un borcan cu zahar. Voi aveti asa colegi?