Azi o să vă povestesc cum am învățat eu să merg pe bicicletă de….. 2 ori :D. Am avut o copilărie tare frumoasă, undeva la țară unde pică pădurea pe tine, unde-i aerul curat și stelele strălucesc mai ceva decât becurile ecologice. Am multe povești de spus, pentru că nu am fost copil cuminte niciodată, nici acum nu sunt dealtfel. Eram mereu într-un vârf de gard sau prin copaci, precum o maimuță :D, la cules de călțunei (toporași), la poaiană după căpșuni sau în pod. Dar azi vă povestesc despre experiența mea cu mersul pe bicicletă.
Nu-mi amintesc exact câți ani aveam când am primit o bicicletă cadou, adusă din Turcia de unchiu meu, era albastră și cum nimeni nu mai avea bicicletă la vremea respectivă, toată strada a învățat să meargă cu ea. Făceam cu rândul și ne țineam unul pe altul să nu cădem cu nasul în noroi, pentru că nu aveam roți ajutătoare și drumul era destul de denivelat și plin de bolovani iar semnele „de bună purtare” pe care le am pe picioare stau mărturie faptului că am reușit, am căzut dar m-am ridicat de fiecare dată hotărâtă să o iau de la capăt. Îmi amintesc perfect că era o zi de duminică, era primăvară, soare și mama făcea cozonac cu brânză și ne-a chemat să îl mâncăm cald, niciodată nu a avut un gust mai bun ca atunci, gustul victoriei. De sărbători mereu o pun pe mama să-mi facă un cozonac cu brânză, special pentru mine.
Odată cu mine a primit și sora mea o bicicletă, una mare și neagră. Puștanii au învățat să meargă pe-a mea, cei de-o vârstă cu ea au luat bicicleta mare pentru a învăța să meargă și pentru a scăpa de noi :D, care eram mereu după ei. Toate bune și frumoase, am crescut mari și sănătoși dar acum, na, nu mai poți merge pe o bicicletă de copil mic. Ce faci? O iei pe cea mare, cu toate că nu poți sta pe șa și pedala în același timp..Mboon, până aici totul merge conform planului, dar cum faci să mergi pe ea, ca îți e frică? Și uite așa, eu am învățat să merg pe bicicletă încă o dată, pe cea mică și pe cea mare, ajutată de un coleg de școala, eu țipam la el să mă țină și el alerga pe lângă mine :D. Mă bucur că nu o să fie nevoie să învăț și a 3a oara și îmi pare rău de cei cărora le este frică să cadă, e un sentiment minunat atunci când reușești să o faci fără ajutorul nimănui. Niciodată nu e prea târziu să înveți și cum primăvara se apropie, poate că o să facem un blogmeet pe bicicletă, până la pădure…și în 4 labe înapoi :D.
Aici toată lumea parcă atunci a ieșit dintr-o cutie de cadou frumos ambalată, cu operațiile estetice la zi și țoale ultimul răgnet. Nu știu de unde vin ei, dar în lumea mea femeile nu arată precum niște păpuși anorexice, nu le este frică de un hamburger și nici nu își rup picioarele pe tocuri de 15 cm, iar bărbații nu poartă nici papion cu teneși și nici nu-și flutură ultimul model de iPad pe la nasul tău. Nu înțeleg ideea asta de „perfecțiune” care deja a început să obsedeze întreaga lume, din Asia până în America. Eu una nu am reușit niciodată să port o rochie decoltată și o pereche de pantofi cu toc într-un loc public, în mijlocul săptămânii, la ora 12. Eu cred în blugi confortabili, ciocolată și o pereche de teneși comozi care să te poarte dincolo de realitatea asta colorată în roz țipător. Nu am reușit niciodată să mă machiez impecabil, cu 5 straturi de fond de ten și 3 de rimel, să-mi port părul ondulat și neciufulit și hainele albe nepătate. În lumea mea oamenii sunt ciufuliți, puțin dezordonați, reali și cu intenții bune la o primă vedere :D.
Acum ceva timp am primit de la 
All about Giulia ♥ 