Substance abuse?

Nu am depășit încă perioada aia în care deschid pagina de wordpress, îmi las gândurile să facă bătături de atâta alergat prin capul meu și tot să nu reușesc să le fac să treacă de tastatură. Ultima lună a fost una de rahat, din mai multe puncte de vedere, am alergat de la un job la altul, motanul mi-a fost omorât, vizite de la părinți, facturi etc. etc.

Atunci când sunt într-o stare depresivă stau toată ziua în pat, plâng, mă uit la seriale și nu deschid draperiile, stau în colțul meu întunecat până trece :D. Când sentimentele astea în diverse culori închise dispar, se instalează liniștea, o liniște care încă ascunde semnele furtunii în spatele ei.

Atunci când sunt supărată și am 20 de lei în buzunar pe care îi pot cheltuii așa cum îmi poftește suflețelul, mă duc să-mi cumpăr cărți de la anticariat. Îmi place la nebunie să fiu printre cei care răscolesc teancurile de cărți, majoritatea sunt bătrâni și îmi place să-i văd cum le mângâie, cum le pipăie precum niște orbi, cum încearcă să le descopere. Îmi place mirosul de carte veche, îmi amintește de copilărie. Acasă am avut întotdeauna cărți vechi, ale unchilor mei, ale soră-mii și cred că asta e motivul pentru care mirosul lor îmi place atât de mult, e legat de o amintire foarte dragă.

Am foarte multe cărți semnate, cu dedicație, și îmi place să-mi imaginez oamenii care le- au cumpărat și le-au făcut cadoul unei persoane dragi, gândindu-se că respectiva carte poate însemna ceva mai mult pentru ei decât un simplu obiect. Șatra, pe care am primit-o cadou de la un vânzător de la Universitate, e semnat 18 februarie 1986, în Numele trandafirului ”Gothe se temea că lumea modernă s-ar putea transforma într-un spital. O lume în care fiecare cetățean e un bolnav (nu e vorba de vreo reclamă la o anume meserie) și care dovedește că dezordinea s-a instalat pe pământ ca să dăinuie. Încercări de salvare!? Pasiunile purificate renasc sub formă sublimată”, 23 octombrie 1992, Marile speranțe ale lui Dickens sunt semnate 14 noiembrie 1969. Și astea sunt doar cele prin care am răsfoit acum, sunt multe pe care le-am dus acasă, pentru că nu mai aveam spațiu pentru ele. Am mai multe cărți decât citesc, îmi place să le cumpără, să le car prin orașul prin care probabil au mai fost purtate de o mie de ori, să le respir aerul vechi și înțelept, să le citesc.

Așa cum unii colecționează timbre și cărți poștale, eu colecționez cărți semnate, vechi, care au fost oferite unui prieten, unei iubite, unui părinte. Ultima dată când am ieșit în oraș mi-am cumpărat 6 cărți, am cheltuit 20 de lei. Cumpăr, cumpăr mereu cărți parfumate și recitite și reiubite pentru a-mi face sufletul să râdă, chiar dacă grămada se face mare și eu nu o să mai am timp pentru dragele mele.

 

 

Cum am învățat să merg pe bicicletă…de 2 ori

Azi o să vă povestesc cum am învățat eu să merg pe bicicletă de….. 2 ori :D. Am avut o copilărie tare frumoasă, undeva la țară unde pică pădurea pe tine, unde-i aerul curat și stelele strălucesc mai ceva decât becurile ecologice. Am multe povești de spus, pentru că nu am fost copil cuminte niciodată, nici acum nu sunt dealtfel. Eram mereu într-un vârf de gard sau prin copaci, precum o maimuță :D, la cules de călțunei (toporași), la poaiană după căpșuni sau în pod. Dar azi vă povestesc despre experiența mea cu mersul pe bicicletă.

Nu-mi amintesc exact câți ani aveam când am primit o bicicletă cadou, adusă din Turcia de unchiu meu, era albastră și cum nimeni nu mai avea bicicletă la vremea respectivă, toată strada a învățat să meargă cu ea. Făceam cu rândul și ne țineam unul pe altul să nu cădem cu nasul în noroi, pentru că nu aveam roți ajutătoare și drumul era destul de denivelat și plin de bolovani iar semnele „de bună purtare” pe care le am pe picioare stau mărturie faptului că am reușit, am căzut dar m-am ridicat de fiecare dată hotărâtă să o iau de la capăt. Îmi amintesc perfect că era o zi de duminică, era primăvară, soare și mama făcea cozonac cu brânză și ne-a chemat să îl mâncăm cald, niciodată nu a avut un gust mai bun ca atunci, gustul victoriei. De sărbători mereu o pun pe mama să-mi facă un cozonac cu brânză, special pentru mine.

Odată cu mine a primit și sora mea o bicicletă, una mare și neagră. Puștanii au învățat să meargă pe-a mea, cei de-o vârstă cu ea au luat bicicleta mare pentru a învăța să meargă și pentru a scăpa de noi :D, care eram mereu după ei. Toate bune și frumoase, am crescut mari și sănătoși dar acum, na, nu mai poți merge pe o bicicletă de copil mic. Ce faci? O iei pe cea mare, cu toate că nu poți sta pe șa și pedala în același timp..Mboon, până aici totul merge conform planului, dar cum faci să mergi pe ea, ca îți e frică? Și uite așa, eu am învățat să merg pe bicicletă încă o dată, pe cea mică și pe cea mare, ajutată de un coleg de școala, eu țipam la el să mă țină și el alerga pe lângă mine :D. Mă bucur că nu o să fie nevoie să învăț și a 3a oara și îmi pare rău de cei cărora le este frică să cadă, e un sentiment minunat atunci când reușești să o faci fără ajutorul nimănui. Niciodată nu e prea târziu să înveți și cum primăvara se apropie, poate că o să facem un blogmeet pe bicicletă, până la pădure…și în 4 labe înapoi :D.