…o sa fiu asistenta. Imi amintesc perfect ca asta spuneam de fiecare data cineva ma intreba ce vreau sa fiu cand o sa fiu mare. Problema este ca atunci cand esti mic, iti este ingaduit sa fii absolut tot ce iti doresti- astronaut, asistenta, avocat, postas. Cand esti in sfarsit suficient de mare pentru a putea lua singur decizii, cineva va fii mereu acolo sa te impiedice- parintii, bunicii, prietenii.
Nu am inteles niciodata de ce intotdeauna trebuie sa fie cineva care sa te tina de picior cand vrei sa-ti iei zborul. Am foarte multi prieteni care au mers la ce facultate au vrut parintii sau din cauza deciziei lor au inceput diverse certuri. La 5 ani ne este permis sa visam iar la 20 ni se taie aripile?
Inteleg ca parintii uneori sunt foarte protectori si isi fac griji pentru noi, dar nu ar trebui sa ne lase si pe noi sa vedem cu ce se mananca viata? Ei nu vor fi mereu langa noi si cred ca e mai bine sa dam cu capul de sus atata timp cat inca avem un sprijin.
Parintii nu inteleg niciodata ce e “cul” :)). Si ar trebui sa ne lase sa facem lucruri “cul” pentru a ne da singuri seama ca nu e bine. Gen sa ne punem pierce sau sa ne tatuam, sa ne lasam parul lung (in cazul baietilor). Mai devreme sau mai tarziu vom realiza ca (poate) nu e bine ce am facut. Dar important e sa ne dam noi seama de lucrul asta. Cu cat ni se interzice mai mult, cu atat ne dorim mai mult. Daca guvernul ar legaliza marijuana nu ar mai fi atat de multi fumatori, dar pentru ca e interzisa fiecare vrea sa incerce pentru ca e “tare”.
Nu am fost niciodata copilul care sa faca lucruri “cul” dar exista momente in care vrei sprijinul parintilor atunci cand faci un lucru tampit. Ideea e, ca ei ar trebui sa fie primele persoane care iti sunt alaturi, indiferent de ceea ce vrei sa faci cu tine si cu viata ta. Poate gresesc, dar asa vad eu lucrurile.
All about Giulia ♥ 
Aripile se taie in timp.
Dar totusi,am si eu o intrebare care ma macina: de ce toti copii vor sa devina astronauti,pompieri sau profesori?
De ce pompieri? Pentru ca de mic ai instictul ala de atractie catre tot ceea ce este viu. Culori vii. Si pompierii asta fac, se lupta cu flacarile. La fel si marinari. O sa auzi multi. Profesori pentru ca vor sa chinuie alti copii, la fel cum profesorii ii chinuie pe ei. Ghilimelele de rigoare la chinuire.
Astronauti nu stiu de ce, dar eu niciodata nu am vrut astronaut pentru ca mi-e rau daca ma invart de 2 ori.
Nu e vorba ca-ti taie aripile ci vor sa devii ceea ce ei nu au putut. De exemplu tata tata a vrut sa ma de-a la popi. Eu am vrut mate-info si m-a dus in suturi pana la scoala sa semnez tampeniile alea pentru popi. Dar n-am facut-o.
S-a facut sedinta generala in comuna si pana la urma de vorba altora am fost lasat sa aleg ce-mi place.
Mai tarziu, la facultate, sa pot scapa de-acasa si sa nu ma intorc la oierit, am ales Politehnica si habar nu aveam cu ce se mananca, dar eu mancam trigonometrie si analiza pe paine.
Acum, regret ca am dat la Politehnica si ma chinui sa scap de ea (sau ea de mine) inca nu m-am hotarat.
Cat despre taierea aripilor, nu stiu ce sa zic. Eu acasa aveam posibilitati limitate: la sapa cu ziua, vanzator la birt-ul de langa cimitir, dascal sau in cel mai bun caz … suplinitor la scoala generala.
Parul lung nu l-am lasat niciodata, cu toate ca nimeni nu mi-a interzis, tatuaj nu e timpul pierdut dar parerea mea – este o porcarie.
Lucruri “cul” am tot facut: am bagat doua fiare in priza, am facut pocnitori, am sarit cu limba scoasa din copac, m-am plimbat cu motoreta (pe vremea aia) si am cazut cu ea, etc. Faceam ce vedeam la TV. 😀
Vrem sa fim in fel si chip,vrem sa fim mari iar cand in sfarsit suntem…nu mai vrem decat sa fim mici.
Eu mereu “m’am ridicat” pe cont propriu adica muncesc de la 16 ani ca sa pot avea ceea ce doresc. Ce regret e ca nu am reusit sa imi termin scoala, nici nu mai aveam cum sa raman in Ro, eram terminata de la atatea certuri si insulte din partea tatalui meu. 😦
De atunci am invatat sa fiu independenta.
Inainte de toate, bine te-am regasit!! 🙂
In ceea ce priveste postarea in sine, eu am fost norocoasa. Libertatea de decizie de care vorbesti, eu am avut-o. Nu mi s-a impus niciodata ora de intrat in casa, nu am fost batuta la cap cu scoala, am ales singura liceul si facultatea si tot asa. Ii sunt recunoscatoare mamei pentru asta, dar totusi toata treaba are si o parte proasta, bineinteles. Am avut multe momente in care ii invidiam pe cei care aveau “ora de intrat in casa” din cauza ca-mi imaginam ca eu sunt data la o parte sau ca nu contez intr-atat incat sa-si bata capu’ cu mine sau pur si simplu ma simteam neglijata. Ca fiecare lucru, si asta are si parti bune si parti proaste. 🙂
Foarte bine a scos in evidenta Andreea, fiecare parte are reversul ei. Daca te-ar fi lasat libera, ai fi putut ajunge sa crezi ca nu le pasa.
“indiferent de ceea ce vrei sa faci cu tine si cu viata ta”…hmmm , oare tu cand vei fi parinte, o sa-ti lasi copii sa faca exact ce vor cu viata lor ?! 😉
Nu am avut probleme cu tata, mereu m-a sustinut indiferent ca greseam sau nu, imi spunea frumos ca nu este bine si atat, nu mi-a interzis ceva vreodata 🙂 am un tata cu care ma pot lauda!
Si…daca facem ceva, normal ca noi trebuie sa ne dam seama de acea greseala si sa nu mai facem, in schimb daca X si Y spun vezi ca gresesti daca faci asa…nu prea ascultam 🙂 oricum un subiect foarte interesant care se poate dezbate foarte mult 🙂
oare te-ai uitat la 3 Idioti?…daca nu uita-te, e bestial filmul si are in centru aceasta idee
i so agree with you! rudele niciodata nu m-au sustinut in nimic. trebuie sa fac tam-tam ca sa obtin ce vreau. *sigh* si nu sunt persoana care sa vrea lucruri absurde. dar hey~ merge si asa :)) macar obtin pana la urma.
Liceul mi l-a ales mama, ca ea se interesase mai mult ca mine. Pe mine simplu ma durea in fund de liceu. Acum facultatea mi-am ales-o eu. Ea vroia sa dau la gewografie, insa i-am explicat ca nu am prea multe oportunitati de cariera, si vreau ceva de viitor pentreu mine si practic. Asa ca m-a lasat sa dau unde a “vrut muschiu’ meu” Am avut “ora aia de intrat in casa” pana pe la varsta de 17 ani. Nu stiu de ce ii era asa teama ca patesc ceva, mai ales ca eram la mine in oras nu ma duceam in Bucuresti 🙂 Acum am libertatea de a alege, si mereu ma gandesc de 1000 de ori . Desigur ca ai mei nu vor sa imi bag pierce-uri sau sa imi fac tatuaje, dar un tatuaj pe spate tot imi fac…asa ca sunt eu Tauroaica incapatanata :))
Sunt de acord cu ideea ca parintii incearca sa isi impuna punctele de vedere pentru ca iti vor binele. Tata nu a vrut niciodata ca eu sa dau la jurnalism si intr-un final m-a convins. Tot de dragul lui am trecut si prin admiterea de la Academia de Politie, care nu a fost deloc usoara. In schimb, cand a fost vorba de o decizie permanenta, nu a dat inapoi in a ma sustine platindu-mi taxa de pe primul an la Facultatea de Comunicare si PR, cea pe care mi-am dorit-o eu :).
Eu sunt total de-acord cu ce spui. În legătură cu liceu și facultatea, părinții mei n-au avut nimic de obiectat și de comentat. Puteau să mă oblige să merg unde se fac bani, dar au preferat să mă știe fericită cu ceea ce fac și să-mi insufle ambiție și dorința să fiu mereu prima. Iar în legătură cu tatuajele, piercing-urile și alte nebunii adolescentine, eu n-am prea avut dorințe din astea. Singura mare schimbare a fost vopsirea părului din șaten în negru-albăstrui 🙂 și n-au avut ai mei nimic de comentat.
Of, am o lista mare mare mare cu lucrurile pe care am sa le fac cand am sa plec de acasa peste un an sau doi. Da` stii cat de mare?..